Dragoste cu insomnia

Când cazi în negură, consideri că ai să vezi toata ura și urâțenia din tine. Surpriza infernului întârzie să apară, și atunci adormi. Nu adormi din cauza oboselii, ci din dorința de a mai fi om. Tot ce obții va fi o scurta insomnie, care se va prelinge peste tot în "mintea" ta.

Toți au darul de a visa, dar să fii special înseamnă să prețuiești la fel de mult insomnia, ca pe un vis dureros, nu ca pe un coșmar inexistent. Prin vis uiți de timp, si de ideea că ar exista așa ceva în "lumea" ta, dar tu ai darul prin pedeapsa mintală, să-l dobândești.

-Cad? Da. Am uitat.

-De ce?

-Hm... Uit. Ce să uit? Nimic! Mă întreb de ce nu văd. A, stai dar văd!

-Unde?

-În neant. Dar ce vreau să văd? Lumină? Culori? Nu știu. Vreau să zbor! Hm... Zbor deja.

-Cum?

-Simt. Mă simt ca un înger

-Înger?

-Da. Alb. Cade cu mine.

-Cade? Unde?

-În neant.

-Dar nu cazi!

-A, da! Calc?

-Nu.

-Atunci?

-Mergi!

-Merg.

-Unde?

-Pe deal.

-Care deal?

-Îl văd. Pășesc spre el. Dar ești deja pe el. Privesc. Se pictează cerul.

-Care cer?

-Din mintea mea. E frumos. Vreau să plâng.

-De ce?

-Plouă. E caldă dar mi-e frig. Se deschide cerul...

-Unde?

-Nu știu... Frunze.

-Unde sunt?

-Aici. O salcie? Da.

-Unde?

-Deasupra mea. Auzi?

-Ce?

-Cântă.

-Cine?

-Orchestra...

Delirul nu este decât o formă de împăcare. Nu te mulțumești să fii nebun. Nebun poți fi și la cea mai mică abatere a somnului. Să vezi altfel este egalul inconștiinței,la fel ca insomnia generată de o sinucidere caldă. Toți considerăm sinonime delirul, nebunia, insomnia și sinuciderea, deși toate aduc o scânteie care arde-n piep. Adrenalina este decât un precursor al gândurilor meschine care triumfă. Să pasăm rutina visului pentru o insomnie, la care numai cel schizofrenic, care nu și-o imaginează ca boală, poate să "doarmă" cu ea. Să ne imaginăm că toate cele patru stări sunt aceleași și duc la același rezultat ar fi o aroganță brută. Toate sunt succesive, dar niciuna dintre acestea nu pot fi decât un motiv pentru cealaltă.

-Muzică. Păsări?

-Unde?

-În mintea mea. Minte? A, da gândesc. Uh... îmi atribui cuvinte.

-Cuvinte?

-Da, sinucideri omenești. Nu mai suport!

-De ce?

-Nu știu...

-Mă uit? Unde? Nu știu... Mă uit.

-Unde?

-Oglindă? Da.

-Unde?

-În fața mea. Mă uit în ea. Mă dor ochii! De ce? Nu știu.

-Mă dor OCHII! 

-De cine?

-Eu? Tu? Da.

-Sunt eu. Reflexie? Nu! Sunt EU! Mă doare.

-Ce?

-Corpul!

-Care?

-Nu am. Hm... Plâng. 

-De ce?

-Mă doare! Ce?

-Ochii! Care? Cei prin care visez...

Metalul rece este singurul care ne poate proiecta în firul care duce către o beatitudine divină. Încercăm prin forță brută să netezim niște forme distruse de singurul ștreang definit de Demiurg. Timpul duce la o depresie, care se crede înrădăcinată, încolțită în trecut, dar amintirile sunt numai prilejiul viitorului, care va fi asemuit agoniei. Deși atât de violentă, cuțitul sau frânghia este doar vătămarea care este necesară eliberării. Sentimentele care apar la întocmirea planului sunt zdrobite de adrenalina care este și ea tot un delir "justificat", dar îngăduit să apară. Ultimele momente sunt uitate și negura abisului este topitura tuturor elementelor diavolești cu care ne naștem: invidia, gelozia, avaria, lăcomia, furia, ura, etc.

Ele toate îți asamblează iadul, pardon "raiul" care va fi doar calea de mijloc a aleșilor. Sper să uităm măcar de griji acolo.

-Moliciunea abisului mă tot apăsa, cu cât credeam că mă privesc. Simți? Nu. Dorm? Nu știu.

-Atunci de ce sunt obosit? Nu știu... Insomnie? Probabil. Abis?

-...

-S-a sfâșiat cerul.

-... 

-Unde ai plecat? Nicăieri.

- Sunt în spatele tău! Mă întorc.

-Ramură. Scaun. Uite-te mai sus.Ștreang.

-Sunt mort? Nu.

-Ales? Da. Acum pot să dorm?

-Crezi? Da. Ești fericit?

-Sunt...odihnit.

-Acum poti să dormi liniștit. Da...

-Noapte bună, copil nevinovat!

Ultimele momente nu pot fi exprimate decât printr-o durere caldă. Să simți boala, pe nume viață, cărându-se face ca insomnia să pară decât o grijă a trecutului. Uiți de viitor, de tine, de gălăgie, de amintiri și tragi la pământ. Nu mori, doar dormi, ești nevinovat că tu ai ales să-ți fi propriul călău. Nu exista nimeni să-ți spună că ți-e frig sau cald. Uiți de urăciune și de puritate, ești acum insolubil la singura temniță eternă. Ai scăpat devenind un gând cu toate și nimic, revenind în pântecele mamei natură.Nu uita că sacrificiul tău a fost decât o insomnie , iar acum tot sângele a devenit sevă vitală pentru viitorii muribunzi. 

Ești etern în delirul meu și a celorlalți, nu vei fi uitat, dar acum dormi în pace. Amin!