Mâna ta

Capitolul I

Bertwin
 
                 Început

    Pentru mine, viața mea era normală. Nu știam cum eram văzut de ceilalți, însă pentru mine ceea ce aveam devenise normalitate. În principal era simplu, nu trebuia decât să faci ce ți se cere. Dacă la masă se servea somon, iar ție nu îți plăcea, erai nevoit să mănânci, chiar dacă după aveai să gonești spre baie și să îți verși mațele. Dacă ți se cerea să realizezi un proiect, o cercetare, o făceai chiar dacă erai nevoit să petreci nopți întregi spre a citi volume întregi, sute de documente și alte mii de știri. Dacă îți era interzis să vorbești, atunci aveai să taci chiar dacă îți venea să urli. Nu era chiar complicat, cu timpul te obișnuiai, învățai să accepți. Era mai greu pentru cei ce erau forțați să treacă de la un mediu la altul, mai ales pentru cei ce nu se adaptau prea ușor, însă când erai născut aici, când prin vene îți curgea cel mai periculos sânge dintre toate, atunci era mai simplu, nu aveai după ce să tânjești, nu cunoșteai o altă variantă posibilă pentru viața ta. Acceptai ce ai și te conformai. Acum, ca să înțelegeți mai bine, vreți să auziți o povestioară? Cui nu-i plac poveștile despre durere, crime, vinovăție și autodistrugere? Deja v-am intrigat, nu-i așa? O să vă placă.
    M-am născut acum 19 ani. Oricum, asta nu avea prea mare importanță pentru nimeni. Mama era doar o copilă, nu pot să mi-o amintesc, dar pot spune că m-a urât din prima clipă în care m-a văzut. Pot să o înțeleg într-un fel, doar eram fiul LUI. El, tatăl meu, Adalgar Deutsch, nu era nici un simplu lucrător, nici vreun bețivan din suburbiile Germaniei. De el se temeau toți, era numele ce-ți apărea în minte, dar niciodată pe buze, de parcă ar fi fost un demon pe care l-ai putea invoca. Era scăldat în lumina reflectoarelor, aplaudat pentru beneficiile pe care le aducea țării, iubit pentru implicarea sa, însă nimeni nu lua în seamă muntele de cadavre pe care se urcase pentru a ajunge în vârf. Toți știau că în umbra mare din spatele lui nu era decât teroare, ură și violență și cu toate acestea nimeni nu făcea nimic. Urcase de la ultima treaptă, de la un biet contrabandist la fi un adevărat rege. Treaptă cu treaptă, crimă după crimă și înșelăciune după înșelăciune. Făcuse lucruri la care nimeni nu ar visa să poată fi făcute, lucruri groaznice ce ar bântui visele oricărui om, dar el dormea în fiecare seară ca un bebeluș. Îmi spusese odată că asta, cruzimea absolută, era ceva cu care te nășteai, ceva ce curgea prin venele tale și te controla în momentele critice, atunci când nu erai capabil să faci ce trebuie. Atunci nu am înțeles, dar cu timpul am ajuns să-i dau dreptate, altfel nu-mi puteam explica cum putea el să fie astfel. Nu putea fi învins căci îi avea la mână pe toți cei ce l-ar putea detrona și să nu mai adăugăm frica ce le mânca sufletele doar când se gândeau la el. Ei bine, frica nu consta neapărat asupra persoanei lui ci mai mult a ceea ce avea el în spate. Armate de oameni sub comanda lui, lunetiști antrenați, asasini, criminali, spioni și tot ce alții auziseră doar în filme. Era real, coșmarul prinsese viață chiar aici, iar eu eram în miezul lui, sub comanda regelui absolut, sânge din sângele lui, în genunchi mereu, așteptând următoarea comandă. Eram robotul perfect, creat cu dibăcie, cu fiecare piesă pusă exact unde trebuie, bine șlefuită și lustruită.
    Totul începuse acum 20 de ani când la vârsta de 32 de ani și-a dat seama că nu avea să poată conduce pentru vecie și nu voia ca ce avea el să ajungă în mâinile altora pe care îi ura. Așa că a luat hotărârea de a-și crea propriul succesor al tronului din capetele retezate ale celor omorâți de mâna lui. Totuși, Adalgar Deutsch știa că avea nevoie de cineva cu violența în sânge, cineva ca el. Așa că, a început prin a-i concepe. A lăsat însărcinate mai multe femei, toate luate de prin bordeluri ieftine ori alte surse dubioase, printre care și mama mea al cărui nume nu-l cunosc. Anul următor avea la dispoziție 7 copilași din care să-l aleagă pe cel mai potrivit și să-l asambleze după bunul plac. A păstrat mamele o perioadă scurtă apoi le-a executat sub pretextul că nu voia să se afle ce făcuse cu ele, -eu bănuiam că îi era mai degrabă scârbă- și a păstrat copiii.
I-a ținut separat, evident, pentru a nu se influența unul pe celălalt și fiecare a fost educat în primii ani de viață așa cum ar fi trebuit. Atunci am învățat să vorbesc doar când sunt întrebat, cum să mănânc, cum să merg, să citesc, să calculez și multe alte lucruri pe care un copil de 5 ani nu le-ar fi știut. La acea vârstă a avut loc prima probă. Deutsch trebuia să știe care dintre copii se născuseră cu violența absolută. Ne-a oferit fiecăruia câte un animal din alte zone ale lumii. Eu primisem o privighetoare. Eram atât de gelos, primul meu cadou și cel mai urât. Ceilalți primiseră pești colorați, papagali... unul dintre ei avusese chiar și un leopard cea ce mi se părea grozav. Eu însă nimerisem la întâmplare acea pasăre idioată, de un maro urât, care doar stătea în cușca aceea fără a face nimic. Totuși, am fost nevoit s-o iau și s-o duc în camera mea. Nu-mi amintesc ce am făcut în ziua aceea, dar eram al naibii de furios și am adormit târziu din pricina zgomotelor pe care le făcea. Însă dimineața următoare, m-am trezit în cele mai frumoase sunete pe care l-aș fi putut auzi. Acea pasăre micuță cât pumnul meu de copil scotea prin propriul cioc niște sunete cum nu auzisem până atunci, inundându-mă cu o emoție străină ce mă purta parcă prin locurile văzute de ea, eliberându-mă din propria colivie. Lui Adalgar Deutsch nu-i plăcea să ne vadă plângând, așa că ne era interzis, însă atunci... Nu am putut să mă abțin. Acea micuță pasăre cânta doar pentru mine, un biet copil prost. Zilele următoare am fost puși să facem cercetări, să ne învățăm animalele trucuri dacă era posibil, să ne petrecem cât mai mult timp cu ele. Acum nu îmi mai părea urâtă sau nefolositoare, acum o admiram. Însă cu fiecare zi o vedeam ofilindu-se, cântând tot mai puțin și mai trist, sufocată de cușca în care își ducea existența. Îmi era milă de ea și voiam s-o eliberez, așa că am luat-o cu grijă și m-am dus cu ea la el, sperând că mă va lăsa să o fac fericită. M-a primit și mi-a ascultat rugămintea pentru care adusesem și argumentele esențiale după părerea mea.
    - Dar dacă o eliberezi n-o vei mai putea asculta cântând niciodată. Iar după cum mi se pare îți place s-o asculți cântând. Nu? Părea calm, așezat la biroul său, privindu-mi trupul mic cum stă pe acel scaun mult prea mare pentru el, ținând cu grijă colivia în care se afla pasărea lipsită de grai. M-am gândit câteva clipe, privind de la pasăre la el.
    - Îmi place. Am spus aprobând. Dar plăcerea mea o va omorî și asta nu-mi place.
   - Ești destul de deștept. A spus, dar n-am luat în seamă nici vorbele, nici privirea cercetătoare. Fie, îți permit s-o eliberezi. Mi-a spus, iar gura mea s-a căscat într-un zâmbet. În timp ce eu o scoteam cu grijă din colivie, Adalgar a deschis un sertar al biroului și a scos de acolo o cutiuță fină, lungă și a întins-o spre mine, îndemnându-mă să o deschid. Curios, am deschis-o imediat și îmi amintesc perfect cuțitul cu lamă scurtă, dar ascuțită, ce dormea acolo, strălucind și pulsând a violență.
   - Este singura metodă în care îți este permis să o eliberezi. Mi-a spus arătând cuțitul. Nu am țipat, nu am plâns, nici nu l-am privit. La cei câțiva ani pe care-i aveam cunoșteam bine caracterul lui. Nu dădea înapoi, nu se răzgândea, nu îi păsa. Nu avea rost nici dacă aș fi sărit pe el.
   - Nu mai vreau s-o eliberez. O să o păstrez în colivie. I-am spus încercând singura soluție pe care o mai aveam, alta neexistând.
   - Nu mai poți da înapoi. A zâmbit ca un adevărat părinte. Tu ai cerut s-o eliberezi, tu o vei face. Aceasta este singura metodă, singurul lucru pe care trebuie să-l faci acum.
Nu voiam, nu voiam absolut deloc. Simțeam că pasărea din pumnul meu mă privea cu milă, de parcă eu aș fi fost cel pe moarte, nu ea.
   -Și dacă n-o fac? Dacă refuz? Deja eram năpădit de teamă căci nu voiam să o fac, însă privirea aspră ce m-a izbit de pe partea cealaltă a biroului m-a înghețat.
   - Dacă refuzi am să îți omor pasărea, iar pe tine te voi elibera. N-am întrebat în ce mod mă va elibera. Voiam, dar buzele mele nu puteau să se miște, iar trupul îmi era greu. Am simțit fiecare mișcare drept în suflet, rupând în mine ceva. Nu știam cum ar fi trebuit s-o omor, care era cel corect, însă voiam să fie cât mai rapid, cât mai ușor pentru ea. Și cel mai mult? Voiam să n-o fac cu acel cuțit, voiam s-o fac cu mâinile mele. Mă întrebam dacă asta făcuseră și ceilalți băieți înaintea mea, dacă și ei își omorâseră animalele cu acel cuțit. În sinea mea știam că era o probă, însă nu voiam să fac exact așa cum îmi spunea el. Dintr-un motiv necunoscut nici măcar nu am tremurat. M-aș fi simțit mai bine dacă aș fi putut măcar să plâng când aveam s-o fac, însă nu puteam. Am luat pasărea și cu o mișcare cât de iute am putut i-am smuls capul. Ea nici măcar n-a tresărit ci doar și-a vărsat sângele cald în palma mea.
   -Câtă cruzime. A zâmbit. Îți place, nu? Senzația aceea caldă ca și cum ți s-ar scurge viața ei printre degete. Mi-am ridicat capul și l-am privit cu mâinile întinse în față, încă ținând pasărea moartă, cu sângele ei picurând pe podea.
   - Chiar m-ai fi omorât? Mi-am făcut eu curaj să-l întreb.
   - Ți-am spus, te-aș fi eliberat. Aș fi omorât eu pasărea în locul tău, iar tu ai fi fost eliberat de îndatorirea de a face asta. Nu m-am arătat nici șocat, nici rănit. Mă simțeam totuși furios și amăgit. Se jucase cu mintea mea!
   Zâmbetul lui nu-mi plăcea și acum nu voiam decât să plec. Am lăsat pasărea pe biroul său, făcându-l să își ridice sprâncenele scârbit și am plecat. În camera mea mi-am privit mult timp palmele și deși știam că mă privește prin camera de supravegheat ascunsă deasupra unui tablou, nu mi-a păsat. N-am putut să plâng, însă m-am simțit atât de singur...
Ziua următoare mi-am dat seama că patru dintre băieți dispăruseră, iar la masă Adalgar Deutsch ne-a spus că cei patru fuseseră pedepsiți pentru că nu respectaseră îndatoririle ce li se dăduseră. Am privit la cei doi care mai rămăseseră dându-mi seama că și ei își omorâseră animalele. Am știut că Deutsch mințise. Dacă nu mi-aș fi omorât pasărea aș fi fost cu adevărat eliberat.
   Acum dacă mă gândesc îmi dau seama că Adalgar Deutsch n-ar fi irosit în van patru trupuri ca acelea și probabil au fost vânduți sau trimiși spre a produce bani. Acum cel mai probabil erau morți toți.
    Nici acum nu știu dacă făcusem alegerea corectă, însă de un lucru eram sigur. Încă de pe atunci îmi luasem tatăl în serios și chiar crezusem în posibilitatea de a mă omorî. Chiar și atunci îmi fusese teamă de el.
   Rămași doar trei mi-am dat seama că eram într-o competiție, că tatăl nostru nu dorește decât un fiu, așa că, în inocența mea fragilă voiam ca eu să fiu acela. Îmi spuneam că dacă aveam să rămân ultimul atunci el mă va iubi măcar.