Monologuri de la miezul noptii

1.

In momentele de exasperare si de dorinta de a imi smulge pielea de pe corp ma gandesc daca eu chiar mi-am meritat viata, daca nu cumva un suflet mai demn ar fi putut sa preia acesc corp in locul meu si sa il faca mai fericit, sa imi faca parintii mai fericiti sa fie el fericit in locul meu. Insa cineva a avut alte planuri, iar eu am ajuns pe aceasta lune si am ajuns sa ma simt mizer si sa ii fac pe toti sa ma urasca, fiindca eu ma urasc pe mine, imi urasc corpul, imi urasc mintea... urasc simplul fapt ca am ajuns sa ma urasc, fiindca nu am fost suficient e puternica sa tin piept tuturor gandurilor care m-au adus in pragul inacceptabil de dispret pe care mi-l port in acest moment.
Vreau sa cred ca sunt frumoasa, ca lumea chiar ma aprecieaza si ma iubeste pentru ce sunt dar nu o pot face, fiindca dupa fiecare gram de confidenta pe care il castig, urmeaza un pumn de ura de la cei din jurul meu. Nu sunt destul de buna sa fac nimic. Nu sunt destul de desteapta cum vrea mama sa fiu, nu sunt destul de frumoasa si feminina cum vrea tata sa fiu, nu sunt destul de puternica cum vreau eu sa fiu, sunt doar un esec.
Dar nu sunt un esec al parintiilor mei, sunt un esec al meu fiindca sunt slaba si nu am putut sa lupt pentru mine niciodata, nu am putut sa uit ce trebuia de mult uitat, nu am putut sa ii infrunt pe cei ce ma injoseau, nu am putut sa nu plang din cauza unor simple glume si am juns sa nu pot suporta anumite lucruri ajungand sa am atacuri de panica din cauza traumelor impuse de mine.
Si am incercat sa ma vindec singura, sa imi impun ca sunt buna si ca merit mult mai mult si am reusit de cateva ori pentru perioade scurte de timp pana sa cad din nou. Nu pot spune ca arat a ce simt fiindca imi e rusine de asta in cel mai profund mod si mai bine as muri decat sa afle cine nu vreau sa afle ca ma confrunt cu mine insami si pierd.