Poker face - Seria Deja vù

2.

Ayana Lawrence

— Unde-i borcanul cu ciocolată?

Zâmbesc, ochii mei albaștri ascunzându-se sub șuvițele rebele ale părului meu. Vocea gemenei mele răsună-n toată casa, trezindu-i și pe cei vii cât și pe cei morți. Întrebarea sa este atât de hilară totuși, căci ciocolata poate fi doar într-un singur loc: în fața mea. Sunt singura persoană din casa aceasta care mănâncă o cantitate industrială de dulciuri și mi-e de mirare că n-am ajuns să am diabet.

Închid capacul borcanului și-l zbat, încercând să accelerez topirea ciocolatei în laptele cald. Sunt pofticioasă. Gurmandă cred că este celălalt cuvânt care mi se potrivește când mă descrie cineva.

Am o pasiune pentru frumos și pentru mâncare, mai ales pentru mâncare.

Iau un pai din recipientul oval din mijlocul mesei și-o privesc pe Davina cum caută prin dulap, partiturile sale rămânând pe blatul de ceramică. Deschid capacul alb fără pic de interes și vâr paiul în interiorul băuturii mele. Divin este gustul ce-mi mângâie papilele gustative.

— Ayana, mârâie șatena din fața mea, unde mama naibii ai ascuns ciocolata? Pufnește, trântind una dintre ușile dulapului.

Ieri erau trei borcane pline acolo unde abia s-a uitat. Ieri.

— Nu știu, ridic din umeri și mă întind după partitura sa, poate nu mai avem, o chinui în timp ce sorb cu paiul lichidul maroniu.

Mai este un borcan ascuns pe raftul de sus, în spatele pastelor, dar aia este doza mea de energie pentru diseară, deci nu-i voi mărturisi asta.

O aud cum mârâie, sprâncenele mele arcuindu-se din cauza acelui sunet hilar. Aș putea să încetez s-o mai tachinez, însă-i mult prea amuzant. Las privirea să-mi cadă înapoi pe partitura sa, notele Baladei Nr. 1 în G minor a lui Chopin gâdilându-mi parcă timpanele deși nu-i nimeni care să o cânte acum.

Aș putea s-o cânt eu, însă m-am lăsat de pian acum mult prea mult timp, scena aparținându-i acum gemenei mele.

— Mamă! îi aud vocea Davinei undeva pe fundal. Mamă, repetă mai calmă, ai văzut cumva ciocolata?

Îmi opresc mișcările degetelor ce au loc de fapt doar în mintea mea și ridic ochii din partitură. Sorb o altă înghițitură din băutura mea apoi împing borcanul spre Davina.

— Uneori mă simt ca și cum ieri abia ați făcut șapte ani, pufnește mama intrând în bucătărie, părul lung până la umeri de aceeași culoare cu smoala îi este prins într-o coadă joasă, în timp ce figura mică și subțire îi este îmbrăcată într-o pereche de blugi negri și o cămașă albă.

Aș vrea s-o contrazic, însă mă las pe spate fără să spun nimic. Nici n-aș avea ce să spun dacă e s-o luăm așa. Iubesc să-mi cicălesc sora, ucideți-mă pentru asta.

Niciodată n-am reușit să înțeleg care dintre noi este copia mamei și care a tatei, însă în atâția ani de viață sunt sigură că Alexis Lawrence a făcut mai mulți peri albi în cap decât ar fi putut crede vreodată. N-am fost niciodată niște copii problemă, sau cel puțin nu vreau să mă consider așa. Am fost mereu o elevă peste medie, uneori excelam, dar doar la materiile pe care le iubeam. Ai mei m-au pus să muncesc pentru ceea ce voiam. M-au învățat că în viață nimic nu-ți vine de-a gata. Când eram mică ajutam prin casă și învățam pentru a primi ceea ce voiam ca și premiu. Notele bune, performanțele mele academice au fost mereu motiv de laudă și am fost răsplătită pentru munca depusă.