Păcate Împărtășite

Capitolul 3

     Mașinile ce aproape zboară pe șoseaua fierbinte și agitația pe care o produc inevitabil nu fac decât să-i mănânce până și ultimul nerv Zarayei. După ce că a stat atâtea ore în camera aia veche și împuțită, a mai căpătat și o migrenă de zile mari, nimic din ce are de obicei. Nu vrea să pară slabă, iar asta se observă ușor din atitudinea ei, dar, cu toate astea, nu-și poate ascunde frustrarea. Trebuie să meargă acasă cu autobuzul, pentru că scumpul și adorabilul ei prieten, Kayn, nu s-a sfiit s-o caute când a văzut că lipsește. Ce nu-și dorește ea să accepte e că vina nu îi aparține lui, nu în totalitate. Zaraya pleacă mereu și nu se întorce, așa că nimeni nu și-a făcut griji.

     Nu a durat mult ca autobuzul să-i apară în raza vizuală, dar nu destul de aproape. Oamenii se aglomerează unul câte altul și nu sunt câțiva la număr. Știe că dacă nu se grăbește puțin trebuie să stea în picioare tot drumul și urăște asta din tot sufletul. Nu-i place să fie inferioară. Își trece mâna peste față pentru a înlătura firele rebele de par care nu-i dau pace și se zbat pe pielea ei din cauza vântului. Apoi fuge. Fuge cât o țin picioarele, iar în câteva secunde se află la ușa autobuzului, urmând să intre.

     Șoferul îi aruncă o privire confuză, admirându-i frumusețea ce-o învăluie întru totul, de la părul lung și roșu, care-i cade în valuri pe tot spatele ei micuț, până la pedichiura delicată de la picioare. Își recunoaște în gând că arată foarte bine, prea bine pentru unul ca el. Fata doar îl privește, enervată la culme, și expiră aerul din plămâni, pentru că l-a ținut captiv prea multă vreme. Își linge mai apoi buzele uscate din lipsă de apă și simte un nod în gât când înghite în sec. Îi e sete, iar tipul ăsta se holbează la ea. Nu stă prea mult până să-și drege glasul, înălțându-și bărbia în direcția lui.

     — Cincisprezece dolari, îi zice, întinzându-i un bilet.

     Zaraya zâmbește în colțul gurii, amintindu-și că nu are niciun ban la ea cu care să plătească, dar asta nu e o problemă. Nu pentru ea. Prinde biletul în mâna stângă și-l pune în buzunarul de la spate, înaintând dezinteresată și, când ajunge lângă șofer, se apleacă puțin, astfel încât să-i poată șopti.

     — Crede-mă, nu vrei banii ăia.

     Își înalță sprâncenele când bărbatul își mărește ochii și trece de el nepăsătoare, mergând printre toate scaunele ocupate. Sunt doar două libere, undeva mai în spate. Mașina pornește în cele din urmă și se bucură la gândul că o să ajungă în vreo treizeci de minute, timp în care vrea să-și pună la punct ideile în legătură cu ziua de naștere a Vannei, sora lui Kayn. Împlinește optisprezece ani, iar gașca lor pregătește ceva petrecere pe care bineînțeles că ea nu și-o dorește. Interesează pe cineva? Nu. O să aibă loc oricum? Cel mai probabil, da. Pe Zaraya o enervează destul de tare chestiile programate, îi place să le facă pe ultima sută de metri, atunci distracția e mai mare, dar și dacă sunt organizate dinainte, adoră să aibă cele mai bune idei și mereu sunt scoase din comun.

     Nu sunt ei prea mulți, doar vreo șapte. Partea cea mai bună e că se au foarte bine, doar că nu locuiesc împreună. Majoritatea dintre ei. Kayn și Vanna i-au strâns pe toți laolaltă și tot ei i-au tot făcut să se întâlnească mereu, până ce a devenit un plăcut obicei, de care erau toți conștienți. Când Zaraya l-a întâlnit pe Kayn, avea doar paisprezece ani, nici mai mult, nici mai puțin. N-a recunoscut niciodată cu voce tare, nimănui, nici măcar ei, dar l-a plăcut în perioada aia, pentru că era o adolescentă plină de hormoni, cum a și spus la un moment dat. I-a trecut destul de greu de el și a durat ceva până să-l considere doar cel mai bun prieten și să se avânte în alte relații. Scurte, totuși. El n-a putut vreodată să o vadă mai mult decât ca pe o soră, iar ăsta nu e vreun secret. O iubește la fel de mult ca pe Vanna, pentru că îi e prietenă fidelă și numai el știe câți oameni au trecut prin viața lui și câți au plecat. Ea a rămas și el a rămas. Pentru asta se apreciază unul pe celălalt.