Ridică-te (νσℓ ι ѕι ιι )

Să încerc să trăiesc

          Dreptul la viață este un dar din partea Divinitatii, iar noi îl acceptăm fără dar și poate. Cu toate acestea,viața vine la pachet și cu verbul a trăi, care, de cele mai multe ori, devine o adevărată provocare. Și depinde de fiecare persoană dacă decide să trăiască sau să depună armele, devenind sclavul morții. Pentru că " a fi în viață " și " a trăi " sunt doua lucruri total abstracte și totuși, ușor confundabile. Iar cea mai mare greșeală e să le amesteci sensurile și să îți slăbești defensiva în favoarea irealității.

          Precum mulți alții și eu duc acestă luptă aspră de când mă știu. Din prima clipă în care oxigenul mi-a invadat plămânii și inima a început să bată cu o altă intesitate. Sa incerc sa traiesc a devenit o adevărată bătălie împotriva realității. Dar până în clipa în care nu voi mai putea să mă ridic din întunecatul infern și bucățile rămase din suflet nu se vor mai potrivi... Până atunci nu voi lăsa garda jos, nu voi permite să mi se ia dreptul la viață.

          La vârsta de doi ani am rămas orfană de ambii părinți, în urma decedării lor într-un accident rutier. Nu mi-i amintesc sub nici o formă,însă mi-aș fi dorit să am măcar o fotografie, pe care să o privesc în fiecare seară, înainte de a mă lăsa pradă viselor.

          Uneori stau și mă gândesc la lucruri banale legate despre aceștia. Îmi imaginez că stau cu ei la masă, discutând despre ce a făcut fiecare în acea zi sau pe tata, peste care deși anii au trecut, nu ezită să îi facă câte o mică surpriză mamei ori să se comporte precum un adolescent în preajma ei. Dar acestea sunt doar vise frumoase, prea frumoase ca să facă parte din realitatea crudă.

          În urma acelui dezastru ce mi-a dezbinat familia, am fost adusă într-un orfelinat. Acum, acesta mi-a devenit cămin, dar nu pot spune că în acest loc mă și simt ca acasă. Pentru că asta nu e casa mea. Niciodată nu va fi. Într-o adevărată casă, nu ar trebui să îți fie frică să pășești pe o podea ponosită sau măcar să respiri, doar din simplul fapt că ai putea să o încurci pentru orice mișcare faci. Și aici pedepsele nu sunt chiar atât de blânde pe cât ar părea din exterior. Aici nimic nu e normal și e posibil ca, în curând, nici eu să nu mai fiu așa.

          — Tarra!...Tarra! Nu auzi!?

          Glasul binecunoscut al directoarei orfelinatului, Cliona, este cel care mă trezește din momentele mele de visare. Cu pași repezi, dar timizi, mă îndrept spre ușă și ies din cameră, rugându-mă să nu fie prea nervoasă.

          Cobor scările șubrezite în grabă, ținându-mă de bara de lemn, care cândva a fost proaspăt lăcuită. Ajung în fața acesteia și îmi împreunez palmele, lăsându-mi capul în pământ și așteptându-mă la ce e mai rău. Pentru că da, când vine vorba de o persoană ca ea, nu prea știi la ce să te aștepți. Eu una, m-am obișnuit cu modul său de a se purta cu oricine din preajma sa, dar pentru cei din afara acestei casei ar părea chiar macabră. În lumea asta există prea multe persoane fără scrupule, iar cei cu sufletul încă activ se risipesc încet, încet.

          — Tu! Îmi faci doar probleme! Cum ți-ai permis să le spui, tu, gunoi ce ești?!

          Țipă la mine cu atât de multă ranchiună în voce, că până și sufletul mi se cutremură atunci când o aud. Acesta e unul din momentele în care am de oscilat între a raspunde la întrebările acuzatoare sau a tăcea pe vecie. Optez pentru a doua variantă, așteptând să continue să vorbească, chiar dacă asta înseamnă să țipe.

          — Cum ți-ai permis să spui că eu vă agresez fizic, emoțional sau că vă înfometez? Îți dai seama ce mi-ai făcut?

          Deci, a aflat. Cei de la secția de poliție mi-au promis că nu îmi vor dezvălui identitatea. Nu mai poți avea încredere în nimeni în ziua de azi. Nici măcar în instituțiile statului.