IN WHICH || fifteen gifted teenagers accidentally froze time and they find out that they started the end of the world. they have 15 days to stop everything, but cooperation is the problem. will they manage to save the world, or will they die along w...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
☆◦ 。＼｜／。◦☆ THE GIFTED OO1. UN DEMON ȘI UN LILIAC ☆◦ 。／｜＼。◦☆
»»——ACADEMIA MCGREGOR——««
Atlas plutea. Nici măcar nu știa de cât timp era acolo, știa doar că plutea în întuneric și că undeva în partea cealaltă a nimicului era un demon care nu avea nimic mai bun de făcut decât să îi amărască și mai mult zilele arătându-i amintirile sale. În special pe cele cu Hades și cu Elaine. Probabil pentru că el era cel mai bun lucru care i se întâmplase și ea era persoana pentru care se învinovățea în fiecare moment, iar demonul putea să îi simtă disperarea la simplul gând că nu avea să-i mai vadă niciodată. Hades era prietenul lui cel mai bun, cum ar fi putut să se împace cu gândul că se terminase, că nu mai era nicio speranță? Iar Elaine... Nici măcar nu știa ce se întâmplase cu ea de când au fost despărțiți.
Problema era că pierdea fiecare amintire pe care o vedea. Demonul se hrănea cu amintirile sale și, încet-încet, acestea dispăreau, lăsându-l să se agațe cu disperare de ce îi mai rămânea. Nu își putea uita sora. Și nu trebuia să îl uite pe Hades.
Dacă era să fie onest cu el însuși, Hades era singurul motiv pentru care nu se dăduse bătut încă. Pentru că încă auzea țipetele lui, felul în care implorase... Atlas se cutremură, ca de fiecare dată când se gândea la asta. Hades, care nu spunea niciodată te rog, care lua ce voia cu o simplă privire sumbră, Hades implorase. Pentru el. Nu merita genul ăsta de loialitate, a ajuns să realizeze asta abia acum, și îl ucidea acest gând.
— Ești gata pentru o nouă memorie?
Vocea demonului îl făcu să se strâmbe. Nu conta răspunsul lui, memoria avea să o primească oricum. Închise ochii, iar atunci când îi deschise, nu mai era întuneric. Era lumină, era afară, într-o grădină uriașă, plină de flori, cu o casă mare în spatele lui.
Își reținu cu greu un suspin. Știa unde este. Știa exact ce memorie era aceasta.
— Lasă-mă să ies! strigă el către cer. Nu memoria asta, te rog, nu...!
În fața lui, un băiat micuț, de vreo șapte sau opt ani, cu părul negru și ochii căprui ca ai unui pui de căprioară, încremenise sub privirea albastră al unui Atlas-copil, strângând în mâinile sale buchetul făcut din florile pe care le furase din grădină. Inima lui Atlas se strânse, lacrimi arzând în spatele ochilor lui, în timp ce se apropie de cei doi copii, îngenunchiând în fața copilului cu flori, nevăzut de niciunul dintre ei. Știa copilul. Hades. Cine ar fi crezut pe atunci că aveau să fie prieteni, că aveau să trăiască, să moară unul pentru celălalt?
— Dacă tot furi din grădina mea, se auzi înfundat vocea copilului Atlas, ai putea măcar să-mi spui pentru cine sunt.
Atlas închise ochii în fața durerii care fulgeră ochii tânărului său prieten, lăsând două lacrimi să i se întreacă pe obraji. Dacă ar fi putut să ia acea cerință înapoi, ar fi făcut-o fără să ezite.
