ANTOLOGÍE, antologii, s. f. Culegere de lucrări reprezentative, alese dintr-unul sau din mai mulți autori, dintr-una sau din mai multe opere; florilegiu, crestomație. - [fr.] anthologie.
odium [lat.] - ură, dispreț;
sanguis [lat.] - sânge;
Oops! Questa immagine non segue le nostre linee guida sui contenuti. Per continuare la pubblicazione, provare a rimuoverlo o caricare un altro.
I. Gauner Cel Viclean
✦
A fost odată ca niciodată, pe când hoţul neprins era negustor cinstit şi boii bătrâni făceau brazda dreaptă, un drac al naibii de viclean care trăia la marginea Pădurii Întunecate, lângă Regatul Regelui Cel Sur.
„Din ciupearca-aceea mică, patru viermi iar se ridică; O culeg tot singurel, ș-o pun în buzunărel. Cina, iacă, vine-acușa, tre' să tai și găinușa, Dacă nu, n-am ce hali și n-am nici ce ronțăi."
Omulețul care fredona în barbă se opri în loc. Oftă ca să audă numai el, apoi se aşeză în fund şi se sprijini de un pietroi de trei ori mai mare ca el, în vreme ce-și scotea din buzunar ciuperca pe care o adunase mai devreme. Miji ochii la ea, căutând cu entuziasm viermişorii despre care cântase adineaori. Îl văzu doar pe unul cum încerca să se ascundă la loc în pălăria ciupercii.
— Hah! surâse omuleţul cu nasul lung şi dinţi de şobolan.
Apucă repede viermişorul cu degetele lui scurte şi umflate şi fără să mai stea pe gânduri şi-l îndesă în gură. Începu a mesteca cu poftă, căci viermele era numai bun. Slinos şi lunecos, aşa cum îi plăceau lui.
Dar, spre nefericirea acestuia, bucuria nu dură mult, căci viermele abia că-i ajunse pe o măsea. Decise să rupă pălăria ciupercii pe din două ca să caute mai bine viermii.
— Ah, haha! râse el plin de mândrie, cu vocea lui malefică. Unu-n burta mi s-a dus, încă trei am de răpus!
Dar entuziasmul lui îi făcu mâinile să tremure. Fără să îşi dea seama scăpa pe jos cele două bucăţi ale pălăriei ciupercii. Când se aplecă să o ridice, ochii i se făcură cât cepele şi mai că erau să îi pice în iarbă şi să se rostogolească la vale spre rău.
Chiar acolo, între firele de iarbă, stătea o bucată de aur. Era rotundă, cu marginile zimţate, destul de subţire, dar avea un model de cap de om imprimat pe ea. Era o monedă!
— Măi să fie, mai să fie! Ce mai, ce mai bucurie!
Spiriduşul cu urechi ascuţite se aplecă să apuce moneda – căci aurul era printre lucrurile lui preferate de colecţionat. Şi doară toată lumea ştia că spiriduşii erau mari colecţionari. Unora le plăcea să aibă de toate, de la bucăţi de hârtie aruncate pe jos până la oale şi crătiţi pe care le furau de la gospodinele din regat când intrau noaptea pe geamurile de la bucătarii. Altora le plăceau lucrurile mai de colecţie, alea ceva mai rare şi cu mai multă valoare. Ca aurul. Sau diamantele. Sau chiar poţiunile pe care le furau de la tămăduitori sau vrăjitori.
Spiriduşul apucă moneda şi începu să ţopăie de fericire, dând uitare viermişorilor din ciupercă. Dar când se uită iar în iarbă, creatura pitică şi subțirică începu se ţopăie şi mai tare. O dâră de monede de aur se afla chiar acolo; pleca de la picioarele lui şi se continua în vale pe coastă până la malul râului.
