Sfidare [Vol. 1]

Capitolul 3 : Liceul Hawkings

                                               ***Izabell***                                                            

Razele soarelui treceau prin perdeaua de mătase şi luminează camera. Încerc să ignor lumina ce îmi mângâia faţa întorcându-mă cu spatele, însă imediat ce somnul mă fură pentru a doua oară telefonul începe să sune. „Draci uscaţi!” mi-am zis în gând.

   Am încercat să ignor alarma telefonului, însă deja devenea din ce în ce mai enervantă. Am oftat şi m-am întors din nou căutând telefonul şi într-un final îl găsesc pe jos. Nu apuc să opresc alarma căci văd ceasul: 07:50. Am făcut ochii cât cepele şi am coborât din pat în cea mai mare grabă. Am întrat ca un uragan în baie, am făcut la fel de repede un duş şi m-am oprit în faţa dresingului.

       - Hai Izabell, repede, mai ai 5 minute, mi-am zis. Dar, stai Iz! Trebuie să arăţi şi bine, am continuat.

  După alte câteva minute de stat şi de gândit m-am hotărât. Am luat o rochiţă neagră cu bulinuţe albe, o pereche de pantofi cu toc şi un sacou negru, în caz că se lăsa frigul. Am căutat în grabă telefonul, am luat geanta şi am plecat. Era deja 8:03, iar eu abia acum intram pe poarta liceului. Am intrat ca o furtună în clasă, dar spre norocul meu profesorul de psihologie încă nu ajunsese. Mă aşez în bancă, iar în următoarea clipă Marcus se pozitionează în faţa mea cu o faţă extrem de nervoasă.

   - Da? Ce doreşti? îi spun continuând să mă analizez în micuţa oglindă ce o scosesem din geantă.

   - O explicaţie. Asta doresc, zice el continuând să mă privească.

   - Ok. Când va veni proful cere-i explicaţia. Acum te poţi da puţin din lumina mea?

    - Ce-ar fi ca Sanctictatea Sa Mărinimoasă să-şi schimbe atitudinea aia afurisită şi să-mi spună de ce naiba nu a răspuns aseară la telefon! Unde mama naiba ai fost? zice Marcus vizibil nervos.

    - Şti... cu atitudinea asta de „părinte protector” nu vei agăţa vreo fată vreodată, zic eu închizând oglinda şi băgând-o în geantă.

  Deja se enervase şi mai mult, dar ca de obicei îmi plăcea să îl calc pe nervi. Era o sursă de amuzament continuă. I-am mâncat atâţia ani din viaţă, dar şi el mie, o merita uneori.

   - Jur că de-abia aştept ziua aia când vei da de bucluc şi vei veni la mine în genunchi să mă implori să te ajut.

   - Îmi e milă de tine, zic dând ochii peste cap. Serios. Ai atât de mult de aşteptat... sau tu defapt vorbeai de tine? am continuat eu.

   - Ţie chiar ţi se pare amuzant, nu? Aseara te-ai dus să bei sau la vânătoare, nu? Te-ai distrat bine se pare... sau dacă stau să mă gândesc bine, ceva e schimbat la tine. Are legatură cu seara trecută... nu-i aşa?

    - Nu crezi că pui cam multe întrebări? Zic şi eu pentru că în dimineaţa asta nu îţi mai tace gura, zic sprijinindu-mă în coate.