O de la O!ga (18+) [PUBLICATĂ]

Prolog

Cu zece ani în urmă

- De-o fi deocheată de om, să-i crape boașili, să-i curgă pișatu', să mire tot satu' cum s-a mirat de Olguța. Olguța scutură de deochi. Olguța să rămână curată, luminată, ca steaua din cer, ca roua, ca poala maichii ce-a lăsat-o.

Baba Iana își încheie descântecul cu un căscat larg ce îi scoate în evidență dantura stricată de carii și îngălbenită de vreme și tutun, apoi decretează hotărât:

- E deocheată de om!

Mama mă privește cu ochi aspri, apoi îi vorbește bătrânei în timp ce mie îmi vine să intru în pământ de rușine.

- D'ar fi numai de deochi...

- Lasă, Irino, că leapădă imediat cu fiertura de i-am dat-o. Boala cunoscută e jumate vindecată, rânjește ea hâd.

Oribil ceaiul de ierburi al babei. Și acum, după aproape o oră, îi mai simt gustul amar pe cerul gurii. Nu înțeleg de ce vor să mă amărască și mai tare cu boziile lor urât mirositoare.

- Și rușinea? Pe aia nu mi-o spală nici Nistrul! tună vocea mamei în timp ce ochii i se îndreaptă spre malul apei ce trece prin spatele casei babei Iana.

- Ei...

- Matale nu înțelegi că, de când s-a dus Vladen, cumătru' s-a îngrijit de noi ca de propria familie. Și ea ce face? Îi cade în așternut și-mi face mie rușinea. Cine o mai ia acuma?

- Ai putea s-o dai după Mirza Iovu. Și așa se ține flăcăul după Olga de ceva vreme. Dânsul ar lua-o și așa, beteagă.

M-am săturat să se tot vorbească despre mine de parcă nici nu aș fi de față. Colac peste pupăză m-au apucat și niște crampe de îmi vine să mă chircesc pe sofaua mirosind a pipi de pisică.

- Nu mă duc după Iovu nici să mă omori, reușesc într-un sfârșit să spun ce am de spus, printre gemete de durere.

Parcă îmi despică cineva burta în două, așa că mă ridic de pe sofaua mirositoare și dau să mă îndrept spre baia aflată la doi pași de locul unde mi se hotărăște soarta fără a fi întrebată.

- Atunci îți faci bocceluța, fato, și te duci de la casa mea! se răstește mama.

Nu am așteptat niciodată o vorbă blândă din partea ei, nu-i stă în fire dar asta?

- De ce nu o suni pe sora ceia, intervine bătrâna, cel mai probabil nedorind scandal la ea în casă.

O boare de speranță îmi mângâie obrazul. Atunci când mama a părăsit România, pentru a-l însoți pe tata în Soroca, a lăsat în urmă o soră. Rămasă și ea văduvă în urmă cu șase ani, Valeria Rusu, sora mai mare a mamei, e o croitoreasa pricepută și trăiește singură într-o casă din Giurgiu. Brusc mă bucur de distanța pe care aș putea-o pune între mine și casa cu iz de mucegai a celui responsabil pentru chinul meu din ultimul an.

- Ai dreptate, maică, spune mama la fel de încruntată, dar cu mai puțină asprime în glas. Am s-o sun pe Vali diseară.

O durere cruntă îmi săgetează vintrele, nelăsându-mă să mă bucur de vestea că aș putea, peste câteva zile, să fiu la 600 de kilometri depărtare de locul ăsta blestemat.

Crampele mă îngenunchează, la propriu, dar nici nu mă mai obosesc să mă uit în jur. Știu că nimeni nu-mi va sări în ajutor nici de-ar fi să mor.

Sânge de un roșu aprins mi se prelinge pe coapse, ivindu-se după tivul fustei de blugi, pătând dușumeaua rindeluită a camerei.

Ochii mi se împăienjenesc. Capul îmi vâjâie. Același zgomot de vânt în urechi al crivățului de pe Nistru, pe care îl auzeam când plecam cu tata în lotcă.

Mi-e frică de sânge.

Panica mă cuprinde. Respirația îmi rănește plămânii. Vreau departe de aici, cât mai departe de ei...

Îmi pot auzi bătăile înfundate ale inimii.

Pereții mă împresoară.

Vreau și eu în lotcă,tati... gândesc prăbușindu-mă pe lemnul rece.