╚»Psihologia nemuririi«╗

De cand se stia, fusese un renegat. El singur isi renega propria fiinta; parintii il renegasera, prietenii de asemenea. Invatase inca de pe cand avea zece ani ca viata nu e roz si nici nu are culori vesele, ci e pictata, mai degraba, in niste pasteluri innegrite de lacrimi si imbatranite de atotstapanitorul timp. Nu intelesese cand era mai mic ce e acel sentiment languros, ce e acel vid constant din sufletul lui. Asa e. El nu fusese fericit. Singurele sale momente de liniste erau atunci cand deslusea tainele de nepatruns ale vreunei carti vechi de proza sau intra in lumea feerica a versurilor aritmate, scrise de cine-stie-ce autori necunoscuti. Universul lui se marginea la drumul catre scoala si biserica, in primii ani ai vietii. Dar el traia o alta realitate, o realitate, am putea spune, metafizica, care il facea sa fie “altfel”. Tot timpul fusese “altfel”. El nu avea parul blucat si ochi mari, inocenti; buzele lui nu se arcuiau in zambete copilaroase si lacrimile nu ii udasera niciodata chipul; nu era altceva decat un ciudat, in viziunea celorlalti. Crescuse intr-o casa mare, frumoasa, cu curte si vecini zambitori in jur. Doar ca el nu vedea decat aceeasi falsitate a realului “real” in jurul lui. Nimic nu ii puteam imbunatati conditia de geniu, de intelectual pierdut in lumi fantastice. In timp ce ceilalti baieti de varsta lui fredonau cantece marinaresti si se jucau cu o minge dezumflata de la rasarit pana la apus, el prefera sa priveasca cum creste iarba, cum norii se aduna si se insira pe bolta infinita a cerului. Iar daca intindea mana si se uita spre firmament, aproape ca il putea prinde. Aproape. Un copil ce isi intinde mainile mici si firave, slabe, pentru a prinde cerul in brate; asta fusese intotdeauna, chiar daca ceilalti nu ii recunoscusera geniul sau pasiunea. Fusese, in cele din urma, un renegat.

Primii ani ai vietii sale fusesera tristi, marcati de moartea mamei sale. Tot timpul simtea ca privirile dragastoase ale tatalui si surorii lui sunt de fapt sageti acuzatoare. Mama lui murise cand ii daduse nastere. Mama lui, cu zambetul frumos si ochii albastri, calmi; aceea femeie poate avea sa ii schimbe existenta, dar el o omorase. O omorase cu sange rece, ca un criminal ce nu isi ia mainile de pe gatul victimei pana nu simte ca zbuciumul din venele acesteia nu a incetat definitiv. Asa se simtea si el. Se inchise in el; tot mai mult, tot mai mult. Apoi un alt adevar dureros, un pacat mizerabil plana asupra existentei lui: el nu era al tatalui sau. El nu avea caracterele romantice si bine definite ale celorlalti membri ai familiei, nu semana nici cu maica-sa, nici cu taica-su si nici cu sora lui. Tatal lui incepuse sa nu il mai iubeasca. Simtea asta. Si auzea soptindu-se de fiecare data cand intorcea spatele: “Stii ca e un copil din flori? Oare de ce il mai creste John? Eu l-as da la o casa de adoptie.” Astfel acea imagine a mamei sale, a femeii bune si dedicate sotului ei fu rastignita pe crucea nemiloasa a pacatelor, moartea neajutand-o sa ascunda secretul. Tatal lui natural era un padurar necioplit, genul acela de om care dupa ce te serveste cu un pahar de bautura si te adoarme, e in stare sa iti fure si hainele de pe tine. Astfel, Emile incepuse sa se urasca pe sine. Caci prima forma de ura incepe cu un fel de aversiune asupra originii tale, asupra a ceea ce esti. Asa incepuse si ura lui Emile. Nu il cunoscuse niciodata pe celalalt tortionar al primilor ani ai vietii sale. Nu il cunoscuse pe padurarul cu care mama sa avusese o aventura.

Cu cat crestea, cu atat caracterele acelea pe care el le vedea salbatice se accentuau. Din aceasta cauza, a cautat sa devina cat mai cult si civilizat. A citit sute de carti, mii de volume de poezii, alte mii de critici literare. Dar nimic nu putea inlatura bestia ce salasluia in el si ce isi avea originea in propriul sange. Cat fusese mic, vazuse tot timpul in sora lui un fel de ramasita a mamei sale in miniatura. Nu a putut-o suporta. Din cauza femeii ce ii daduse viata, el trebuia sa suporte lumea, trebuia sa se suporte pe el. Si, oricat ar fi incercat sa-si iubeasca sora, ea reprezenta tot ce mama lui fusese: o femeie, cu ochi calmi si lini, cu zambet senin. Un zambet ce i se paru batjocoritor fata de toti. O vedea cum rade machiavelic chiar si in pozele in care era prinsa din spate. Ii radea lui in fata, radea de faptul ca o bucura starea lui de copil “din flori”. Ea se destrabalase cu un padurar necioplit si il lasase, ca o lasa, sa poarte el lupta cu restul lumii. La scurt timp, insa, imaginea aceea a miniaturii mamei disparu din peisajul vietii lui. Dupa ce Rebecca pleca la colegiu, fusese mai fericit. Simtea ca, daca ochii iscoditori ai lumii nu il mai comparau cu ea, el putea fi integrat. Isi dorea asta… Dar nu se intamplase. Tatal lui, de care nu era prea apropiat, dar pe care il respecta, cazuse si el in acel cerc vicios al pacatelor. Incepuse sa bea. Si bea, si bea tot mai mult. Apoi au urmat pipitele aduse de pe strada. Claustrat in propria lui camera, il auzea pe tatal lui destrabalandu-se cu cine-stie-ce blonda sifilitica prin camera alaturata, patand imaginea – si ea pacatoasa – mamei sale. Un sentiment de greata il cuprinse, de aceasta data, asupra lumii. Avea doar treisprezece ani. Pana intr-o noapte cand bunicii lui de pe mama l-au vizitat. De atunci, singura amintire legata de tatal lui a fost o poza veche, in care acesta zambea. Era, de fapt, o jumatate de poza. In cealalta jumatate aparea sora lui, Rebecca. Dar, asa cum intuise intodeauna, Rebecca devenise copia exacta a mamei sale. Iar el nu voia sa revina la acea angoasa ce ii urmarise copilaria cu indarjirea unui rechin flamand.

Se mutase, deci, la bunici. Avea paisprezece ani cand se intampla asta. Pe langa casa in care traise pana atunci, casa bunicilor era un rai. Insa el se afla deja la parapastia dintre Rai si Iad si era cu un picior in groapa raului. Se simtise ani la rand vinovat ca bunicii lui au fost asa buni cu el. El, un copil “din flori”, urat si nedorit de nimeni. Se simtise atat de vinovat incat, la numai cincisprezece ani, fugi din casa bunicilor. Le lasase un mesaj plin de dragoste prin care le explica cat de mizerabil se simte, cat de mult regreta ca el a trebuit sa fie nepotul lor. El se gandea ca, cu siguranta, bunicii lui isi doreau un nepot iubitor, zambaret, asa cum fusese Rebecca cand era mica.

Acum era pierdut. Pierdut in cruda si marea lume. Insa nu ii era frica de nimic. Viata de pana atunci il invatase ca orice fel de sentiment nu are importanta, fiindca, pana la urma, tot in nesimtire si nefiinta trece. Asa ca se decise sa cutreiere lumea. Doar ca lumea nu era asa de mica cum si-o imaginase el. La primul colt de strada necunoscut, voise sa se intoarca, insa era prea tarziu. Ajunse, deci, la o manastire care se ocupa de copiii orfani. Atunci parea ca viata lui se deschide, ca primeste o noua snsa de a trai. Dar nu fusese asa. Manastirea, in ciuda ospitalitatii, era saraca si dura. Avea un program strict, practici mai mult decat fanatice si credinte la care Emile nu aderase. Insa rabda, cu o tarie supraomeneasca, trei ani acel stil de viata. De atunci inca isi aminteste baile reci dimineata, paturile de metal, aliniate frumos unul langa altul, pe care zaceau niste saltele tari. Atunci, insa, il cunoscuse pe Aaron, un pusti evreu ce fusese parasit de catre propria mama la portile manastirii. Povestea lui Aaron il facuse pe Emil sa se judece: el avea atata ingnoranta incat sa se planga? El avea o familie; asa cum era ea, era o familie. Isi aminti, apoi, de imaginea bunicilor sai. Acei oameni, care, in ciuda faptului ca el era un nepot groaznic, il luasera in grija lor. Se judeca pentru asta, nu dormise nopti la rand reflectand la viata sa de pana atunci. Apoi, intr-o noapte, avu acea revelatie: bunicii lui il ingrijira din responsabilitate. El fusese, insa de cand se nascuse, o responsabilitate nedorita pentru toti. Daca el nu se nastea, mama sa nu murea, Rebecca putea sa fie fericita, tatal lui nu mai era batjocorit de ceilalti, iar bunicii lui nu mai trebuiau sa-l mai suporte.

Astfel, in al optsprezecea an al vietii sale, fugi din nou, cu credinta cum ca, chiar daca nu propria lui mama l-a lasat la portile acelei manastiri, destinul sau o facuse. Si nu mai voia sa fie o povara. Nu mai voia sa fie o povara pentru familia sa, pentru manastire, pentru societate! Voia sa dispara, voia ca existenta lui sa fie stearsa, sa fie anulata. Isi dori sa nu fi existat. Din nou se pierdu prin labirintul necrutator al lumii. Acum era singur, fara scapare. Era o prada mult prea usoara, era acea caprioara abia fatata ce nu se poate tine pe picioare, dar care nu va sti niciodata cum e viata fiindca e parasita de mama sa si este devorata de carnivorele din jur. Asa se simtea si Emile. El era puiul neajutorat ce urmeaza sa fie masa celor mai mari si mai puternici ca el. Tot ce putea sa faca e sa alerge. A alergat, a alergat, cu lacrimi in ochi, cu ganduri disperate. Iar locul unde s-a oprit a fost sinele de tren. Cand ajunse la ele, incepu a rade frenetic, de parca acolo se afla raspunsul existentei lui. Se aseza intins pe ele, cu lacrimile siroindu-i si simti, in cele din urma, fericirea. O fericire debila, senila; dar era fericirea lui. Era ceea ce cautase tot timpul:nemurirea.