Haita Craft și Prințesa Războinică - Apply Fic - Închis

Capitolul III

 Vizitatorul din umbră

      — Nimic, măi eroule, spune roșcata în cele din urmă, relaxează-te! exclamă la final, eu simțindu-mi dinții strângându-se din ce în ce mai puternic în gură, asta în timp ce lupul din interiorul meu urlă înnebunit să-l las afară.

           Dar n-o s-o fac. Niciodată nu o să periclitez soarta surorii mele pentru un capriciu personal, moft al altcuiva, sau impulsul altora cu privire la secretul atât de bine ascuns și păstrat față de ea. Nia e un copil într-un corp de femeie. Nu are nici cea mai mică idee legată de viața din afara acestei colibe și nici nu va avea vreodată șansa să descopere viața mizeră pe care noi – lupii – o trăim dincolo de umanitatea mascată pe care-o îmbrăcăm.

           De aceea, în ciuda gândurilor absurde cu privire la posibilități, trecutul personal pe care-l simt bântuindu-mi mințile mai mult ca niciodată și imaginea relaxată a roșcatei, simt cum furia excesivă a animalului din mine începe să capete tot mai mult teren. Din palmele mele țâșnește puțin sânge de sub pielea pătrunsă de ghearele celui pe care-l simt tot mai prezent și lupt cu el spre a-l menține ascuns de privirile Niei și-ale roșcatei Mendes din fața mea. Dar cumva tot simt că pierd chiar și controlul cu greu deținut pân-acum.

           E ca și când cineva ar lupta spre a-i arăta Niei adevărul despre mine și tata. Sau, de parcă toate antrenamentele mele cu privire la deținerea controlului absolut asupra a lupului, se dovedesc a fi fost defapt inutile și neechitabile, căci nu am reușit să-l obțin. Așa că, putându-l auzi pe monstru urlându-mi în timpane să cedez înaintea puterii lui, mă văd rapid și prins în capcana de a arăta cine sunt și a fugi.

           Dar aleg calea cea mai ușoară pentru moment. Ca imediat ce-mi deschid ochii și privesc spre cele două, să fac rapid stânga-mprejur deschizând ușile glisante. Inima stă să-mi iasă din piept, sângele mi se prelinge pe palme, iar râsul malefic al monstrului din interior mă face să-nnebunesc amintindu-mi cât de greu mi-a fost să reușesc a-l aduce la tăcere.

      — Trebuie să-l văd pe Jared, îmi spun gândind cu voce tare și încep rapid să părăsesc casa cu scopul de a ajunge numaidecât la bătrânul alpha.

           Pașii îmi sunt apăsați, mândri și siguri pe ceea ce-o să fac, mintea mi-e întunecată de gândurile absurde ale lupului din interior, iar trecutul e ca o fantomă care-mi vizitează creierul doar spre a-mi aminti că de fapt eu sunt cel care nu merită să trăiască și nu sora mea e cea pe care vreau s-o țin cât mai departe posibil de vestea că eu și Jared suntem niște monștri de fapt.

           Eram doar un tânăr care abia își descoperise menirea-n viață, când a avut loc schimbarea. Nu știam cine sunt, dar începusem să descopăr asta la fel precum și ideile unui viitor strălucit, așa cum îl vedeam eu pe-atunci. Însă o pedeapsă aspră s-a năpustit asupra mea și-a familiei mele, furându-mă din brațele lor de parc-aș fi fost o frunză purtată de vânt.

           Eu tânăr, frumos și pregătit să trăiesc, m-am lovit puternic de zidul obscur al unei lumi absurde ce mi-a furat nu doar identitatea, ci și viitorul. Ei, familia despre care credeam că mă vor căuta, proteja și salva de orice impediment, au fost cei ce m-au dezamăgit cel puternic prin abandon. Așa că eu cu ce sunt de vină? Nia cu ce-ar fi de vină, suferind un șoc precum aflarea identității noastre?

           Nu, nu, nu. Nia n-o să afle niciodată adevărul!

           Astfel că imediat ce intru în magazia transformată-n birou de către mine și tata, descopăr cât de insignifiante sunt gândurile mele de fapt atunci când ideile lui se cioncesc de-ale mele precum două autoturisme de capacități și greutate diferite. Înghit în sec ridicându-mi privirea în ochii tatălui meu – căci Jared mi-e acum tată și familie alături de surioara mea, Nia – așteptând întrebarea gândită de el, însă sunt luat rapid prin surprindere de gestul lui relaxat de a se ridica îngrijorat de pe scaun, privindu-mă diferit.

           La naiba, asta de ce nu ai putut-o vedea venind, David?

      — Ce s-a întâmplat, spune bătrânul alpha forțându-mă să-nghit în sec știind că aceasta era de fapt întrebarea gândită inițial, unde-ai dispărut așa? spune la final, adresându-mi-se c-o întrebare.

           Și urăsc așa de tare să fiu luat la întrebări. În plus, de ce se preface oare că nu știe, când amândoi știm că cei ca noi au puterea de a citi gândurile celorlalți?

      — Nu contează, aleg să răspund în schimb asta deși știm amândoi motivul și-mi trag un scaun așezându-mă. Mai spune-mi despre ce-ai văzut, îl îndemn pe bătrân, iar el își reia povestea de unde a lăsat-o.

           La finalul acesteia, sau mai bine zis când credeam eu c-a finalizat-o, suntem amândoi luați prin surprindere de o mișcare ciudată, venită dinspre pădure. Sunetul asemănător foșnăitului de frunze din preajma magaziei ne spune amândurora că avem vizitatori, așa că ambii ne ridicăm rapid în picioare. Indiferent cine e dincolo de ușa din lemn, nu va apuca ziua spre a rosti cele auzite și altora. Așa că inspirăm adânc în piept aerul din magazie, dar și afara ei, neputând identifica nimic și pe nimeni.

           Ciudat – îmi zic și continui să pășesc spre nicăieri, ghidat cumva de ceea ce eu cred că ar putea exista în aer. Căci descopăr destul de rapid că e o combinație ciudată, pe care-o pot regăsi doar la o singură persoană: Nia. Și ce e e cu atât mai ciudat, este îndoiala despre ce s-a auzit. Să fi fost oare Nia? Singura pe care nici eu și nici alpha-ul Jared Craft nu o putem mirosi sub nici o formă umană, ori animalică.

           Sau altcineva bântuie prin pădurile noastre căutând ceva anume? Sau pe cineva?