Crinul alb

12.

Ploaia marunta batea in geamul dormitorului si descria perfect starea deplorabila in care se afla Maria. Nici nu mai stia de unde mai apareau razlete lacrimile. De un an implinit azi tot plangea si nimic nu o mai interesa. Terminase cu greu liceul si nici nu se inscrisese la vreo facultate, in ciuda rugamintilor fierbinti ale parintilor sai. Stia ca era egoista, ca altii ar fi dat orice pentru asemenea ocazie, dar ea nu putea sa se mai gandeasca la asta. Cel putin acum. Un an... Un an de cand el disparuse. Toti credeau ca e mort, dar ea nu accepta asa ceva. Si visa noapte de noapte ca o sa apara la usa ei si o sa-i spuna ca totul nu a fost decat un cosmar. Nu mai avusese inima nici sa mai treaca pe la locul acela sinistru unde fusese odata casa parintilor lui. Era un loc ce pastra amintirea vie a tragediei. Totul arsese din temelii si fusesera gasite si trupuri carbonizate. Si parintii ei fusesera distrusi. In fond, cei care murisera fusesera rudele lor. Sora si prietena buna a mamei si a tatalui ei. Desi nu-si vorbisera ani de zile. Si Maria stia ca lucrul asta il rodea pe tatal ei. Se simtea vinovat ca nu prevazuse totul. Andrei supravietuise doar pentru ca era plecat in momentul tragediei si tatal ei il luase sub aripa lui protectoare. Iar Rafael era la studii. 

- Scumpa mea, nu mananci ceva? auzi ca prin vis vocea mamei sale.

Maria incerca sa-si stearga lacrimile, dar glasul ii tremura cand raspunse.

- Nu mi-e foame, mama. Vreau doar sa adorm si sa ma trezesc... asa cum eram acum un an, iar totul sa fie doar o gluma proasta. Maria isi afunda capul in pilota si incepu sa planga.

- Off, draga mea, cu totii ne-am dori asta, crede-ma! E atat de greu... vocea Claudiei se franse si inghiti in sec cu greutate.

Andrei intra si el in camera si o lua pe Maria in brate, consoland-o. Nu ar fi putu exprima in cuvinte toata durerea pe care o resimtise de cand se intamplase totul. Acum lucra indeaproape cu Adrian sa descopere toata reteaua care complotase ca sa-l distruga pe tatal lui. Se ducea si la cimitir in fiecare zi, dar acolo il intampinau doar mormintele reci ale parintilor lui si al lui Cristian. Jurase sa-i omoare in chinuri pe toti cei care avusesera si cea mai mica contributie la moartea lor. Isi ingropase adanc toate simtamintele artistice care-l dominasera candva si nu vedea in fata lui decat sange si moarte. Crezuse, in mod naiv, ca are cum sa scape nealterat de lumea interlopa in care se nascuse. Dar era ca o amprenta care nu se stergea si nu se modifica oricat ai fi incercat sa fugi de ea. In fond, cu cat incercase sa scape mai mult de toata mizeria asta, cu atat il prinsese mai tare din urma. Isi imaginase ca poate urma o cariera artistica si ignorase reputatia tatalui sau. Ba chiar profitase pe alocuri de faima familiei lui. Dar venise si ziua de plata. Si ce plata groaznica! Nimeni nu scapa de destin, se gandi privind-o pe Maria. Apoi isi aminti de discutia cu Adrian de mai inainte. Acesta ii sugerase o alianta clara printr-o casatorie. O casatorie din interes... O placea mult pe Maria, dar niciodata nu ii trecuse prin cap ca ar putea fi mai mult decat prieteni. Adrian insistase si ii spusese ca aveau inca un an la dispozitie, an in care ar fi putut sa se apropie mai mult de ea, sa o curteze discret, sa se logodeasca in vazul lumii, apoi sa faca o nunta fastuoasa cu cele mai de vaza reprezentanti ai clanurilor pentru a pecetlui toata treaba. Era nevoie de asta. Andrei nu intelegea prea bine lucrurile astea, dar cumva i se paruse logica explicatia lui. Pe de alta parte, privind-o atent pe Maria isi dadu seama ca va fi o sarcina aproape imposibila. Fata nu va accepta niciodata asa ceva. Era prea legata de Cristi si de amintirea lui. Desi se comportase ca un natang cu ea, isi aminti cu dispret Andrei.

- Maria, mergi cu mine la cimitir? o intreba Andrei mangaindu-i cu tandrete obrajii umezi.

- Stii ca nu suport sa merg acolo... Asta ar insemna sa accept si nu cred...

- Mergi doar pentru parintii mei si ai lui, Maria. Te rog, am nevoie sa faci asta!

Maria il privi surprinsa si incerca sa inteleaga de ce insista asa. Pana acum nu o facuse. Andrei ii lua mainile intr-ale lui si i le stranse usor.

- Am nevoie de tine, Maria. Nu pot trece singur prin asta...

De sub umbrela neagra, Maria se uita la buchetul imens de trandafiri albi ce isi gasise odihna pe mormantul parintilor lui Andrei. Mama lui iubise mult aceste flori pentru ca ii aminteau de inceputurile povestii de dragoste cu tatal lui. Asa cum pe Maria o bantuiau amintirile cu Cristi inca din copilarie. Il iubise de cand il vazuse prima data, se gandi cu amaraciune. 

Andrei mangaie cu regret marmura rece si se uita la poza parintilor sai. O durere crunta si o revolta interioara il sufocau de un an. Oricat ar fi incercat sa se consoleze cu gandul ca ii va razbuna nu era de ajuns. Nimic nu ii putea inlocui. Se gandi la mama lui care fusese atat de iubitoare si avusese grija sa le ofere toata atentia si rabdarea ei, la cat de mult luptase sa evite ca ei sa aiba contact cu lumea aia intunecata, desi Cristi fusese mereu atras de arme, de lupte si il urmase pe taica-su peste tot. Si in moarte acum... Se ridica si o cuprinse pe Maria pe dupa umeri, apoi ii zise:

- Au murit toti trei, Maria!

- Dar...

- Asculta-ma, te rog! Stiu mai bine decat oricine ce simti. Stiu cat l-ai iubit si inca il iubesti. Nimeni niciodata nu o sa-ti ia asta. Dar orice ar fi, gandeste-te ca trebuie sa traiesti in continuare. Pentru el. Era un egoist, dar tinea la tine. Tinea mult, Maria. Cred ca te iubea, dar nu a stiut ce sa faca cu sentimentul asta. Era dezorientat, cum probabil ca suntem toti atunci cand iubim cu adevarat. Probabil ca nu o sa am sansa sa aflu vreodata. Dar traieste pentru el, Maria! Gaseste-ti o specializare in care sa ajuti oamenii pentru ca sunt convins ca ai fi buna la asa ceva si mergi inainte! 

Maria incepu sa planga si isi afunda capul la pieptul lui. Andrei o stranse mai puternic si ii saruta parul.