Speranța atingerii - FINALIZATĂ -

Capitolul 14

      După ce Spencer a reușit să scape, strada în care a avut loc întâlnirea noastră s-a umplut de poliție, criminalistică și vreo două ambulanțe. Cred că în jur de o oră a trebuie să raportez ce s-a întâmplat, să justific moartea Țeposului și să aștept ca cei de la IML să pozeze zona, după care să bage cadavrul în sac, ca să-l duca la morgă. Am încercat din răsputeri să-i conving pe cei doi nebuni că sunt bine și nu am nevoie de niciun examen medical, însă în zadar. Sunt la Spitalul Central de mai bine de două ore, timp în care mi s-a făcut un CT ca să verifice dacă n-am nicio fractură la claviculă sau stern din cauza glonțului încasat prin vesta de antiglonț.
 
      Acum stau în șezut pe un pat de spital, așteptând ca cineva să vină să-mi zică că pot pleca naibii de aici. N-am ajuns să iau prânzul nici până acum, iar stomacul meu protestează zgomotos. Blondul este cu mine în salon și se tot plimbă prin încăpere, provocându-mi o durere imensă de cap. În timp ce mă ridic din pat și mă îndrept spre colțul salonului, mă adresez acestuia, deja scoasă din sărite:
 
      — Poți să stai naibii într-un loc? Îmi dai dureri de cap!

      — Cât poate să dureze până obținem un răspuns? Vreau să știu dacă ești bine.

      — N-am nimic, blondule! Nu te mai comporta cu mine, de parcă aș fi un copil.
 
      Mă privesc în oglindă atunci când îi răspund la întrebare. Cu degetele de la mâna dreaptă îmi ating pielea vânătă de deasupra sânului stâng și mă strâmb atunci când o durere mare îmi străbate întreg corpul. Am uitat cât de dureroasă poate să fie o zonă vătămată de un glonț, prin vestă. Pata închisă la culoare îmi face pielea de găină. Încă mă întreb de ce nu a țintit spre cap, astfel m-ar fi elimina imediat, însă el a tras direct în vestă. Oare ce a fost în capul său?
 
      Încă privindu-mă în oglinda murdară și semi spartă de pe perete, îl observ pe Alexander cum se apropie de mine. Brațele sale îmi înconjoară talia, strângându-mă în brațe, în timp ce capul său se odihnește pe umărul meu drept. Mă privește trist, dar totuși vesel. Ridic o sprânceană întrebător, iar acesta zâmbește slab, înainte de a vorbii:
 
      — Sunt fericit că ești bine, chiar dacă idiotul de Ashthon a avut ocazia să te rănească, dar sunt și trist, pentru că a trebuit să-l înfrunți singură. Să nu uităm că sunt extrem de mândru de tine.

      — Mândru? De ce?

      — Nu-mi spune că nu ți-a fost frică? De el, de amintirile cu el...
 
      Las privirea în jos, jenată de faptul că da, mi-a fost frică să dau ochii cu el. Simplul fapt că îl știam închis mă liniștea, chiar dacă încă aveam coșmaruri cu el aproape în fiecare seară, dar măcar îl știam departe de mine. Atunci când am aflat că a evadat aproape am avut o cădere nervoasă, chiar dacă n-am lăsat să se observe. Toată liniștea mea a dispărut, frica mă înghițea cu fiecare secundă care trecea, însă niciodată nu m-am lăsat învinsă de el, de frică sau de orice altceva. Am luptat și încă o fac, atât pentru mine, cât și pentru cei dragi mie.
 
      Atunci când am fost nevoită să-l înfrunt față în față, astfel oferindu-i adevărul pe tavă, m-am simțit eliberată și de neoprit. Orice urmă de frică a dispărut, ieșind la iveală doar setea de dreptate. Închid ochii, pentru câteva secunde, ținându-i strâns preț de câteva secunde, iar atunci când îi redeschid, ridic capul și privesc drept spre oglindă, mai exact la chipul blondului. Orice urmă de frică, de regret, de groază a dispărut, fiind înlocuite de hotărâre, nerăbdare și încredere. Mirarea se citește pe fața bărbatului din spatele meu, astfel simțind nevoia să-i clarific totul:
 
      — Nu mai îmi e frică de el, însă, da, recunosc mi-a fost. Astăzi am văzut că lui îi este teamă de mine și chiar dacă a avut ocazia să mă omoare, n-a făcut-o. O mare greșeală, acum este rândul meu și nu o să mai evit să fac orice ca să-l prind. Vânătorul a devenit vânat!