Căderea îngerilor

Capitolul IV

Noatea sosise. Soarele dispăruse. Ziua aceasta în curând se va încheia. O nouă zi va sosi. Nu mă bucur, dar nici nu sunt nervoasă. Simt că îmbătrânesc, dar e în regulă. Niciodată nu e prea târziu să mai suferi, să te mai simţi ciudat. Arătam groznic. Habar n-am ce s-a întâmplat cu mine în aceste ore. Parcă venise vârtejul peste mine. Eram zguduită, sunt, de fapt. Eram palidă la faţă, nu prea am mâncat azi. Părul era ciufulit şi simţeam că nu mai rezist mult până voi leşina. Lucrurile din camera mea erau împrăştiate. Am fost nervoasă. Acum sunt doar confuză. Întrebarea e: de ce şi ce am pățit?
Afară întunericul domina. Un strop de lumină de la felinare mai străluceau pe stradă încât să poţi vedea pe unde mergi. Da, în seara asta îngerii îşi făceau apariţia. Fiecare înger rănit îşi facea prezenţa pe străzile pustii. Era şi timpul meu. Adunarea îngerilor. Ne adunam pe mijlocul străzii şi plecam. Acolo era întuneric. Niciun pic de lumină. Era frumos. Dacă stăteai să te uiţi, ziceai că noi cădeam din cer, nişte suflete rănite, părăsite, neînţelese. Nu conta cum arătam, trebuia să hoinărim împreună străzile. Chiar dacă nu ne cunoşteam, nu conta. Era loc destul. Eram bineveniţi în acest grup. Mergeam ca nişte zombii, ca nişte roboţi. Căutam ceva, dar nu ştiam ce.
-Nu credeam că vei fii aici. spune el
-Nici eu nu credeam că ne vom întâlni, mai ales în acest moment. spuneam privind inainte
-Se pare că avem din ce în ce mai multe lucruri în comun. Interesant.
-Aşa e. Cam ciudat.
-E normal ca nişte prieteni să aibe lucruri în comun, Ralu.
-Dar aici toţi suntem necunoscuţi. Ne împărtăşim sentimentele tuturor îngerilor de aici. Suntem nişte roboţi care încearcă să îşi găsească orizontul, calea bună, continuând să meargă cât mai pot.
-Şi dacă nu vor putea? mă întreabă el
-Caută în fiecare seară. Totuşi, nu există nu poţi, există nu vreau, doar ştii vorba aia.
-Da. Dar totuşi, de ce suntem nişte îngeri dacă avem aripi şi nu ne putem lua zborul ca să ne găsim un loc mai bun, un loc fericit?
-Acestea sunt doar vise. E viaţa, trebuie să o înfrunţi ca să găseşti acel loc. Trebuie să rezişti. Nu poţi fugi, nu e aşa uşor de făcut. Nu poţi să fugi de tot până vei ajunge să mori. Chiar dacă suntem nişte îngeri, nu ne putem lua zborul spre acel loc frumos. Pentru noi nu există paradisul. Noi doar călatorim în trecut, în viaţa fiecăruia şi ajungem să ne înțelegem. Acesta e un loc bun, un moment bun, alături de oameni ca noi. Dar nu e un paradis. Nu există aşa ceva. Oricât ai vrea să crezi, nu există, crede-mă. spun eu
-E frumos să vezi şi să auzi cum nişte oameni sunt ca tine, suferă cu tine. E frumos să ai cu cine să plângi, chiar dacă uneori vrei să fii singur. Mai bine aşa, în adunarea aceasta, decât să îţi doreşti să mori din cauză că nu are cine să te înţeleagă.
-Exact. Se pare că ai înţeles. Mă bucur.
Şi liniştea se lasă peste noi. Niciunul nu mai scoate un sunet. Doar continuăm să mergem. Nu ne priveam. Dar toţi observam că eram îmbrăcaţi în alb. Asta era una dintre reguli. Nu erau reguli grele de îndeplinit. Şi nu erau multe. Dar asta nu era important. Important era să ne vindecăm. Şi reuşeam, încet, încet. Plecam uşor sau rămâneam alături de celelalte suflete triste şi rănite. Puţini pleacă, restu' preferă să pleacăm împreună, iar eu, asta făceam. Plecam cu alţii, chiar dacă de cele mai multe ori, tot nu eram bine. Dar nu conta. Era bine că nu mă mai simțeam ca înainte.
Dintr-o dată, brusc, în faţă apare o lumină puternică. Simțeam că mă orbeşte, că mă arde. Observam cum ceilalţi ardeau şi rămâneau cenuşă. Mă uit în dreapta, unde era el, ardea de durere, la fel ca ceilalţi. De ce simt că lumea mea se sfârşeşte? De ce simt că rămân singură? Urlu de durere şi pic în genunchi. Numai eu nu ardeam. De ce eu? De ce?
Dar se pare că mintea îmi face feste. Toţi mergeam. Toţi erau bine. Până şi el. Era întuneric. Ce s-a întâmplat cu mine de mi-am imaginat asta? Ce am? Deveneam din ce în ce mai nebună. Aveam halucinaţii, aveam crize prosteşti, dar măcar nu eram handicapată. Măcar asta nu era o problemă rea ca altele ale altor oameni. Probabil tot ce aveam era din cauză că încă eram depresivă, încă sufeream, chiar dacă el era lângă mine şi începea să mă înţeleagă. Tot ce sper e să nu mor din cauza asta. Din cauza mea. Nu vreau asta.
Mă simţeam ciudat. Mai ciudat ca înainte. Mai rău. Gândurile îmi făceau creierul să explodeze. Emoţiile îmi făceau inima să mi se mai oprească. Aveam probleme. Nu ştiam de ce, dar aveam. Probabil nişte crize patetice. Trebuia să mă calmez până nu făceam ceva rău, ceva groaznic care să mă facă să regret.
Mă oprisem. Stăteam pe loc, priveam înainte. El se oprise. Se uitase la mine, mă striga. Pur şi simplu nu puteam să răspund. Mă blocasem. Eram încremenită de ce îmi imaginasem, de amintirile ce îmi treceau în minte. Acum doream să mor. Nu vroiam să mai simt atâta tristeţe şi durere în mine. Mă săturasem. Îl priveam speriată timp ce câteva minute. Celelalte suflete se opriseră între timp. Stăteau puţin mai departe de noi. Ne lăsaseră spaţiu, nu ştiu de ce. Până la urmă am oftat lung. Priveam asfaltul. Până când am continuat să merg. Toţi îngerii m-au privit ciudat şi cu tristeţe. Dar şi-au continuat drumul. Ştiau că nu trebuiau să mă ajute. Trebuiau doar să fie alături de mine. Asta conta.
Până la urmă, după ceva timp, am plecat toţi. Mă simţeam mai bine, eram normală. Niciun sentiment de rău nu mai era în mintea mea. Am preferat să mă duc acasă, în timpul care mi-a rămas, şi să dorm. Eram extrem de obosită şi mă dureau picioarele şi capul groaznic de tare. Când am ajuns, am luat nişte pastile şi m-am băgat în pat. Am oftat. Şi am adormit în scurt timp.
Acea noapte trecuse repede, acele ore la fel, iar eu, simţeam că îmbătrânesc încet, că mor cât de curând. Mă ridicasem din pat cu chiu cu vai şi strângeam din ochi. Am oftat zgomotos şi m-am ridicat. Intrasem în baie să îmi fac un duş, trebuia să fac ceva care să mă liniştească, iar majoritatea lucrurilor ori nu vroiam să le fac ori nu era timpul. Am pornit apa şi am simţit câtiva stropi de apă rece pe pielea mea. Din ce în ce mai mulţi stropi îmi sărutau pielea, faţa, părul. Simţeam că ardeam şi nu doar din cauza apei care acum era fierbinte, ci din cauza sentimentelor mele şi de momentele din zilele acestea. Am fost curajoasă ieri şi mândră de mine, iar asta m-a făcut să râd şi să zâmbesc. Îmi făcusem curaj şi ce era mai important, prieteni. Azi trebuia să mă văd cu Rafa şi restul prietenilor lui. Abia aşteptam şi încă sper să nu o dau în bară. Nu vreau să cad într-o groapă şi să ies stânjenită din ea.
După ceva timp am ieşit din duş, m-am schimbat şi am ieşit afară. Lumina soarelui şi pădurea m-au întâmpinat din prima secundă. Adoram acest loc, adoram acest peisaj. Mă simţeam ciudat şi era de bine. Zâmbeam şi am început să merg în parcul meu, unul din locurile mele preferate. Era destul de răcoare, ţinând cont că era dimineaţă. Rafa mi-a zis că ne vedem aici, aşa că, am vrut să îl aştept de acum. Oricum, ce aveam să pierd dacă stăteam degeaba? Aici mă simţeam bine şi oricum, chiar nu aveam chef de altceva decât să analizez fiecare detaliu locului care îl vedeam. Locul meu din copilărie. Atâtea amintiri şi schimbări de atunci până acum încât nu le pot ţine minte numărul exact.
Trecuse ceva timp şi tot stăteam acolo. Nu era o problemă şi nici nu mă deranja aşa tare. Începusem să analizez şi oamenii care treceau până îl observ pe el. Părul lui tipic, dar cam ciufulit acum, de dimineaţă, hainele lui închise la culoare, faţa lui obosită cu mici cearcane. Se apropia de mine şi mi-a zâmbit. Se oprise în faţa mea şi mi-am dat seama că şi vroia să plecăm. Am râs scurt şi m-am ridicat, urmărindu-l.
-Ne vom întâlni cu ei la cafenea, e ceva de mers, dar oricum o să întârzie. spune el după ceva timp în care niciunul nu a zis ceva
-Dar de ce mergem mai mult? E una lângă acest parc.
-E mai aproape de casa noastră şi nu vor să meargă mult. spune râzând scurt
Şi nimeni nu a mai zis ceva. Liniştea ne îmbrăţişa şi puteam observa că era pierdut în gânduri. Nu am vrut să îl deranjez, aşa că nu am mai zis nimic. Doar îl mai priveam din când în când, ceea ce era ciudat. Brusc, se întoarce şi mă priveşte lung.

Deci, iată un nou capitol. :) Ca de fiecare dată, aştept păreri. Şi scuze dacă sunt greşeli. :)