Pune-ți o dorință.

Capitolul 4

Au trecut 3 zile de la petrecerea unde l-am cunoscut mai bine pe Tomás și de la conversatia cu Matteo. Oare chiar ii pare rău ca m-a cunoscut? A vorbit serios când a zis ca el ar fi aruncat placa ce ne împarte atâtea amintiri? Cum a spus și el, l-am rănit prea rău. Știam unde vor duce minciunile mele, și atunci era tot ce mi-as fi putut dori, pe el departe de haosul din viața mea. El nu era răspunzător de problemele mele, deci nu avea de ce sa plătească stând lângă mine. L-am iubit din totdeauna, mai mult decât pe mine, l-am pus pe primul loc in viața mea înaintea tuturor. De aia am și avut tăria sa îl mint in fata...pentru ca atunci când iubești un om, renunți pana și la tine ca lui sa ii fie bine. Și asta am și făcut, am preferat sa renunț la ancora mea și sa ma arunc singura in întuneric decât sa îl văd suferind lângă mine.

In aceste 3 zile, am vrut sa stau singura sa îmi canalizez atenția doar asupra dorințelor mele, a ceea ce as vrea sa fac. M-am gândit intruna la el, nelăsându-ma sa respir nici măcar o singura clipa. Matteo a însemnat pentru mine mai mult decât propria mea persoana, am fost proasta când am dat cu piciorul rănind doua inimi cu ideea ca ii fac bine. Sunt dispusă sa lupt pentru el indiferent cât timp îmi ia. Îmi vreau prietenul înapoi și voi face tot ce îmi sta in puteri sa îl recâștig.

După un dus revigorant, relaxându-mi muschii încordați de mai bine de 3 zile, merg spre garaj. Îmi plimb privirea deasupra rafturilor, luând de pe ultimul ceea ce cautam.

Ma întind după cutie, lăsând-o sa îmi cada in brațe. O așez jos deschizând cu grija capsele, un moment de neliniște strecurându-se in inima și mintea mea, închizându-mi ochii câteva secunde in încercarea de a o elimina. Îmi trag aer in piept și las capacul sa cada pe spate, scoțând la iveală placa mea primită cadou la 8 ani de Matteo. Nelinistea a fost înlocuită cu entuziasmul. O iau și fug cu ea in mână spre aleea din fata casei mele.

O pun jos, sărind pe ea din mers simțind cum adrenalina ma cuprinde din vârful degetelor de la picioare care sunt perfect conectate cu placa, pana in creștetul capului. Mi-a lipsit asta, parca o parte din mine a reînviat dându-mi parțial fericirea pe care o simteam înainte de incident.

Măresc viteza trecând pe lângă persoanele cunoscute, salutându-le cu o mișcare a mâinii castigand de la ei zâmbete si chicoteli. Nimeni nu s-ar mai fi așteptat sa ma vada suita pe monstrulețul cu 4 roti.

Nici nu îmi dau seama când ajung in parcul central, mergând printre adolescenții îndrăgostiți și părinții ce își petrec timpul cu copiii lor. Virez la dreapta ajungand in zona unde sunt peste 3 rampe cu grad de dificultate din ce in ce mai mare.

Un val de adrenalina m-a cuprins, lăsându-ma in fata pentru a coborî spre distracția propriu zisa. Trec de cele mici, plimbându-ma pe fiecare și savurând in plin liniștea sufleteasca pe care o simt acum, când sunt una cu rotile. Urc înapoi deasupra poligonului oprindu-ma o clipa și analizez rampa cea mare. Dau sa cobor iar cu cel mai mare entuziasm, dar o voce din spate ma oprește.

-N-as face asta in locul tau.

Ma întorc pe călcâie fiind la câțiva centimetrii depărtare de ochii albaștri electrizanți ai băiatului de îmi bântuie zilele si nopțile încă de mic copil.

-Nu ma așteptam sa te mai văd vreodată aici, cu atât mai mult pe placa. Schițează un zâmbet in colțul gurii, ochii lui nepărăsindu-mi chipul. Contactul vizual ma face sa tremur din toate încheieturile.

-Nici eu. Mi-a fost dor de asta. Spun sincer întorcându-ma cu privirea spre rampa.

-Serios acum, Iza. Nu mai ești in forma, n-ai mai făcut asta de ani de zile. Și plus de asta, nu îți mai ies miscarile ca atunci când erai mică, nu mai cântărești 5 kg cu pisica in brațe.