❧ ᴘʟᴀᴛᴀ, ᴠĂ ʀᴏɢ!ʸᵒᵒⁿᵐⁱⁿ [✔]

↬31

     ⱼᵢᗰᵢ𝚗

     Să mă săruți?

     De ce?

      De ce pe mine?

      De ce ma simt fierbinte când te-am simțit aproape de mine?

     Dacă aș putea, mi-aș răspunde singur la propriile mele întrebări, dar... nu am cum să o fac.

      — Cum e mama ta? spui, așezându-te pe scaun, la birou.

     — Încearcă să fie bine de față cu mine... șoptesc, lăsând capul în jos și mușcându-mi buza de jos pentru a nu plânge.

      Tu mă vezi, așa că te ridici din nou în picioare și vii în fața mea. Îți așezi o mână pe umăr, iar cu cealaltă îmi prinzi bărbia și mă obligi să te privesc.

     — Plângi. Te rog, plângi. Lasă-ți durerea să se descarce prin lacrimi. Dă-ți voie să plângi până uiți de tine. Eu sunt aici. Sunt lângă tine să te ridic când tu te lași la pământ să plângi.

     — N-nu. E în regulă, voi putea trece peste și singur, spun stânjenit și îmi dreg vocea răgușită.

     — Așa am zis și eu... spui, lăsând mâna ta să se despartă de umărul meu, continuând: Dar am eșuat, căci am devenit cine sunt astăzi.

     — Ai tot ce-ți dorești... părinții tăi sunt încă în viață, de ce spui că ai eșuat?

      Tu te uiți la mine îngândurat, dar pare că te uiți prin mine, căci privirea ta e una pierdută, fără sens și rece...

     — Soții Kim au divorțat când aveam eu 10 ani, rămânând cu doamna kim. Nu erau atât de bogați ca acum, datorită mie. Ea mă vede ca o mașină de bani, nu că copilul pe care l-a luat de la orfelinat și l-a crescut. Îi sunt recunoscător că m-a luat de acolo și ca nu a insistat să-i port numele, dar sufletul meu nu ni-l pot vinde unei străine, ca așa vrea ea.