Străbunicii mele, Margareta Arva
Despărțirea a fost groaznică. Sfânta unire dintre cei doi soți, Ion și Margareta,
părea sfărâmată de recrutarea lui Ion în Armata Română. Diavolul se coborâse pe pământ, având în brațe pușca și în frunte svastica. Cu lacrimi în ochi, Ion a plecat, lăsând-o în urmă pe tânăra Margareta, o fire liniștită și puternică, cu credință în Dumnezeu; pe părinții săi, pe socrii și pe cățelușa Frunza.
În momentul în care Ion a luat pușca în mână, corpul i-a fost străbătut de
sentimentul iminentei trădări față de divinul scop al Evangheliei - pacea, aflat în contradicție cu satanica gândire hitleristă. Granița cu Rusia a devenit tărâmul haosului primordial, stafiile dimineții pluteau letargic în aerul răcoros de toamnă târzie, iar lupta dintre soldații germano-români și cei ruși a înflăcărat cerul înaintea răsăritului. Îndemnurile animalice ale comandantului hușean întrețineau spiritul bolnav al războiului. Ion, îmbătat de strigătele comandantului, a ochit un soldat rus, dar când să tragă, un porumbel de argint s-a așezat sfios pe pușcă. În acel moment, lumina implacabilă a Sfântului Duh s-a coborât asupra lui Ion, a cărui inimă i s-a strâns parcă în piept. Ion nu a putut trage în soldați, nu a îndrăznit a-și omorî aproapele nici măcar în aceste condiții critice de război, iar pentru a scapă de reproșurile celorlalți, trăgea intenționat în pământ, motivând că pușca este prea grea pentru el. La Cotul Donului, Ion a fost împușcat în picior și aruncat de o explozie la pământ. Pe jos era gheață cât vedeai cu ochii, iar gerul amar al Stalingradului râdea cu hohot prin aer.
Ion a fost internat pentru reabilitare cu alți unsprezece colegi la al treilea etaj al
unui mohorât spital din Polonia. Toți cei doisprezece răniți erau îngrijiti o săptămână, după care urma reîntoarcerea pe front. Fiind toți din zona Iașului, din apropierea Răducăneniului - unde locuia familia lui Ion - au încercat, într-o noapte, să evadeze din spital și să fugă acasă. În acele zile, Ion s-a împrietenit cu Antal Balint, bărbat la vreo douăzeci și cinci de ani, care era din satul vecin Răducăneniului, Bazga. În sfârșit, sosise momentul evadării. În clipa în care soldații se ridicau tiptil din pat, Antal a dat peste paharul cu apă de pe masă, acesta căzând și spârgându-se. Zgomotul produs, amplificat de liniștea luciferică a nopții, parcă a zguduit tot spitalul, iar panica i-a împrăștiat pe răniți prin tot culoarul etajului. Șase dintre ei s-au ascuns rapid în toalete, în timp ce Ion, Antal și ceilalți patru, fiind ultimii ieșiți din sala de spital, nu au mai încăput. Urcându-se pe masă, Antal a reușit să împingă tabla de acces spre pod, iar cei șase au urcat în mod alert, pe rând, ultimul fiind Ion, care a pus tabla la loc. Paznicii germani de noapte, au auzit puternicele zgomote și au început căutarea dezertorilor. După câteva minute, unul dintre ei paznici a intrat la toalete, și cu o pușcă, a tras zeci de gloanțe prin ușile încuiate ale veceurilor. Pentru a se asigura că nimeni nu scapă, al doilea paznic german a repetat procedeul, cu aceeași cruzime. Când gardienii erau în drum spre pod, fereastra culoarului a fost spartă brusc de trei cucuvele de smarald, care s-au năpustit asupra celor doi naziști și au început să îi lovească brutal cu ciocul în ochi, gonindu-i până la parter. Fiind și puțin amețiți de la băutură, paznicii au uitat să verifice podul, crezând că au rezolvat situația la veceuri. Pe la miezul nopții, când falnica împărăteasă de cleștar a nopții lumina pereții podului, Ion, Antal și cei patru au ieșit pe furiș și fără zgomot din pod pentru a merge la prietenii ascunși la toalete. La veceuri au intrat doar Ion și Antal, care au înlemnit instant. Pereții toaletei erau pătați de sângele compatrioților, iar podeaua era împodobită cu măruntaiele sfâșiate ale lor. Ion și Antal nu au avut sufletul de a se uita sub sau peste ușile încuiate de la veceuri. Ieșind de la toalete, înainte ca Ion și Antal să le dea trista veste celorlalți patru rămași, scările dinspre etajul doi se auziră brusc trosnind. Trosniturile erau însoțite de glasurile ascuțite ale celor doi nemți, care urcau nervoși către etajul trei, la care se aflau fugarii. Aceștia din urmă încremeniră pe loc; Ion, fiind din fire mai emotiv, chiar începuse să lăcrimeze. Atunci, cele trei cucuvele de smarald s-au ridicat la tavanul culoarului, au început să zboare în cerc una după alta, apoi s-au prins fiecare cu fiecare de aripi și au început a juca. În mijlocul lor s-a format un triunghi cu margini de aur, care le-a înghițit pe cucuvele și din hieros gamos-ul lor a apărut același porumbel de argint, care apăruse și pe front. Porumbelul, încarnarea Sfântului Duh, a dat fiecărui soldat câte o limbă de foc divin și i-a sfătuit să sară pe fereastra culoarului recitând fiecare câte un ,,Ave Maria" pentru a putea supraviețui căderii de la etajul trei. Porumbelul de argint a dispărut îndată și soldații nu au mai stat pe gânduri, au făcut crucea catolică și s-au aruncat pe fereastră spunând ,,Ave Maria". În cele din urmă, toți șase au aterizat teferi și, pe cât de slăbiți și răniți erau, au rupt-o la fugă cât îi țineau picioarele în pădure. În acest timp, cei doi paznici ai spitalului au chemat întăriri și au început să-i caute pe ieșeni.
