Rubinul Callei

3 Îndemnuri

PARTEA I. Capitolul 3.

Kira nu mai avusese până acum un somn atât de plin de vise, și încă unele care să se simtă atât de reale și care să aibă logică. Se trezise tresărind în clipa în care fusese înjunghiată de un bărbat al cărui chip nu-l văzuse, dar care îi transmisese o energie foarte întunecată, ce acum îi provoca fiori pe șira spinării.

Strânse mânerul sabiei în mâini și se ridică punându-și greutatea pe ea, căci întregul trup îi era înțepenit. Spatele și gâtul o dureau îngrozitor, dar cel puțin nu mai resimțea oboseala de seara trecută.

Privi spre copacii și verdeața din jur luminate de razele soarelui de dimineață, nevenindu-i să creadă cât de liniștit părea locul acum, după ce noaptea trecută inima mai că încetase să-i mai bată de frică.

Își mișcă membrele pentru a-și pune sângele în mișcare, auzindu-și propriile oase trosnind. Stomacul îi chiorăi și începu să simtă senzația de foame pe care, din cauza celor întâmplate ieri, corpul nu o resimțise. Nu mai mâncase nimic de ieri dimineață, iar dacă avea să-și continue drumul așa, va ceda la un moment dat.

Mai aruncă o privire în jur și se așeză înapoi oftând. Își scoase brânza înfășurată în pânză și bucata de pâine, și începu să mănânce câte puțin, mestecând încet. Îi era așa de foame încât doar toată mâncarea pe care o avea ar fi potolit-o, dar trebuia să țină de ce avea până găsea altceva.

Nu ceva mai bun, ci ceva. În condițiile astea nu-i păsa ce băga în gură atât timp cât era ceva comestibil. Următoarele zile pe care le va petrece mergând prin pădure o vor obosi și nu va mai avea pretenția la vreo mâncare anume.

Spera totuși, că va găsi ceva comestibil în pădurea asta, ceva care să îi fie cunoscut. Dacă nu, avea să se roage să poată ajunge lucidă în regatul vecin, oriunde ar fi acela.

Kira se mai uitase pe hărți ale continentului și reținuse unde se aflau celelalte regate, însă din locul în care se afla acum nu-și putea da seama încotro să o ia. Așa că rămase doar să o ia înainte după ce mâncă, agățându-se de puțina speranță pe care o mai avea.

Era în viață, nu murise, asta era tot ce conta. Și dacă reușea să ajungă în viață în Zeodor, avea să-și refacă viața și să se asigure că nimeni altcineva nu va mai trece prin ce a trecut ea. Iar oamenii aveau nevoie să știe mai multe despre această pădure.

Înaintând tot mai mult în pădure grijile încercau să pună stăpânire pe ea, iar în mintea ei apăreau tot felul de întrebări menite să o poarte ușor cât mai departe de realitate. La un moment nu mai fusese atât de prezentă ca la început și se împiedică de o creangă, și doar pământul rece de sub palme o făcu să-și revină și să privească derutată în jur.

Putea să se lovească la cap. Avusese noroc.

Se ridică înjurând și-și duse mâinile la genunchii care acum o dureau din pricina căzăturii. Își luă apoi sabia de pe jos, strângând mânerul mai tare și privi în jur. Nu-și putea da seama dacă o luase în altă direcție căci pădurea era neschimbată.

Pe lângă întrebările cu care-și avusese mai devreme mintea încărcată, în fața ochilor văzuse tot felul de imagini, atât din locurile văzute, cât și unele închipuite, apărute ca urmare a întrebărilor pe care și le pusese. Ce va face mai departe, dacă va păși în viață în afara acestei păduri? Kira se văzuse mergând pe un drum de țară, urmând un grup de cinci persoane față de care nu simțea absolut nimic, nicio recunoaștere. Erau niște străini pe care știa că îi urmează, nimic altceva.