Umbrele destinului vol 1

{1}

Nu vreau să vorbesc prea mult despre cele întâmplate la venirea mea în Brașov, pentru că nu vreau să vă faceți o idee greșită despre cei ce sunt în prezent singuri mei prieteni. Nu mă consider o sfântă, mai ales după reputația distrusă pe care o am în prezent de când fugisem de-acasă. Mă rog, clădirea aceea rece care nu merită nici numele de cămin, în care îmi petrecusem primi șaisprezece ani din viață. Prin urmare, nu se poate spune că aveam reputația nepătată în seara aceea cețoasă de sfârșit de septembrie, în care Anastasia și cu mine încercam să ne furișăm afară din casă fără să ne facem simțită prezența.
Fără să ezităm, ne-am furișat încet, pe scări, am pătruns în sufragerie și ne-am încuiat înăuntru. Uitându-mă de jur-împrejur, am oftat din adâncul sufletului. Totul era liniștit. Anastasia mersese în vârful picioarelor, apoi deschisese fereastra care se afla cel mai departe de ușă.
-N-ar fi fost mai bine să nu încuiem ușa? am întrebat. Până la urmă nu vrem să se știe că am lipsit de-acasă în noaptea asta. Vom crea suspiciuni dacă facem asta.
-Te rog, am stabilit deja.
-Ai stabilit asta fără mine.
-N-ai decât să te îmbufnezi pentru asta. Paul ne așteaptă pe undeva pe-afară și tu stai să mă critici.
Zicând asta, Anastasia își așeză ambele mâini pe pervaz, și aruncă o privire peste umăr, probabil verificând încă odată încuietoarea. Unchiul și mătușa mea dormeau de ceva timp și nu cred că erau atât de nebuni, încât să ne verifice în timpul nopții, însă gândul că am putea fi prinse mi-a făcut inima să o ia la goană.
-Dă-ți drumul odată, spuse verișoara mea ștergându-și de rochie pământul care îi rămăsese pe mâini. Sau ție frică?
Un fior m-a răscolit în timp ce mi-am dat drumul de la fereastră, dar n-aveam să recunosc asta, căzând câțiva centimetri pe peticul de iarbă dintre pietre. În cele câteva secunde de imponderabilitate, m-am simțit ca o pasăre plutind prin văzduh.
Am zâmbit, ștergându-mi mâinile de poalele rochiei și am urmat-o pe verișoara mea, strecurându-ne în umbrele care înconjurau clădirea. După părerea Anastasiei, unchiul meu ne-ar fi încuiat în pivnița pentru cărbuni dacă ar fi știut că ne furișasem afară așa de târziu. Asta ne făcea aventura nocturnă să pară mai interesantă.
În celălalt capăt al curți stătea Paul. Interacționasem cu el, dar niciodată nu-i analizasem cu adevărat chipul ci doar comportamentul. Arăta iritat și cam fandosit, cu o claie uriașă de păr în cap, asemenea unui papițoi.
-Îmi pare rău, șopti Anastasia. A trebuit să ne asigurăm că nu suntem urmărite. Nu mi-am închipuit că vei ajunge așa repede.
-Lasă scuzele pentru altă dată. Trebuie să ne grăbim.
Avea dreptate, pentru prima și probabil singura dată în viața mea, aveam să-i dau dreptate.