Umbrele destinului vol 1

{10}

     În siguranța camerei mele, am aruncat masca de nepoată devotată. Mi-am trecut mâinile peste lănțișorul cu cheie pe care mi-l dăruiseră părinții mei când împlinisem șaisprezece ani și mi-am azvârlit haina în celălalt colț al încăperii. În mod straniu, privirea mi s-a îndreptat spre fereastră. M-am îndreptat ca teleghidată spre acel loc. Am privit afară. În ciuda ceții care te împiedica să deslușești ceva, am observat o siluetă. Am tresărit. Pentru o secundă am crezut că este tatăl meu. Mi s-a făcut pielea de găină, mijind ochii pentru a vedea mai bine. Silueta dispăruse. Probabil fusese doar în mintea mea.
     M-am îmbrăcat cu o rochie neagră pentru cină, apoi am coborât. Bunicii, mătușa mea și nepotul regelui mă așteptau. Din nefericire, mi-am dat seama că trebuia să ocup scaunul din fața lui Georg. Privirea lui rece m-a săgetat din clipa în care am luat loc.
     În acea clipă, m-am temut pentru prima dată în acea seară. Nu avea să fie o cină agreabilă. Mătușa mea a spart tăcerea aceea stânjenitoare:
     -Ia loc, Elena! Avem ceva important de discutat.
     Încetișor, am luat loc. Tăcerea era apăsătoare. Aș fi vrut să mă topesc și să mă scurg asemenea vinului din paharul bunicului.
     -Ah, draga mea! a exclamat bunica mea. Va fi atât de frumos! Vom avea în sfârșit o ocazie fericită, de sărbătoare.
     I-am aruncat o privire cu sprâncenele ridicate. Nu știu ce mă nedumerea mai tare: tonul și apelativul "draga mea" sau la ce ocazie fericită se referea. Am simțit cum mă ia durerea de cap. Bineînțeles că știam la ce se referea, dar tot nu m-am putut abține să nu întreb:         

     -Despre ce vorbești?   

     -Am aranjat căsătoria dintre tine și domnul Georg, m-a anunțat mătușa mea. Această alianță dintre familiile noastre va fi benefică nu doar pentru planurile noastre de viitor, dar va fi și așa cum a descris-o bunica ta: o ocazie fericită. Am petrecut prea mult timp în doliu. A sosit vremea să sărbătorim.   

     Am răsuflat printre dinți. O spuseseră, era real. Și atunci de ce încercam să mă agăț de ideea că încă nu era bătut în cuie, că se mai poate face ceva pentru a împiedica această nuntă? M-am gândit la mormintele din cimitir, la pietrele pe care abia ce le vizitasem. Doliul care era încă proaspăt. Trecuse doar o săptămână, la naiba! Cum puteau spune că am jelit destul?! Trupurile părinților mei nu se răciseră bine în mormânt și ei voiam să mă mărit cu un străin?!         
     Căsătoriile aranjate erau încă des întâlnite printre membrii clasei superioare, viconți și contese și toți cei care încă se agățau de un titlu prăfuit. Și mătușa mea se căsătorise cu ceva timp în urmă cu un conte, cu aproximativ patruzeci de ani mai bătrân, care se stinse din viață înainte să apuce să aibă vreun moștenitor, motiv pentru care toată averea acestuia îi rămăsese unui nepot îndepărtat, mătușa mea rămânând falită. Dar eu nu-mi doream viața ei și aveam să fac ce credeam eu că e mai bine pentru mine.      

     Cu calm, am răspuns:

     -Regret să vă aduc la cunoștință, dar nu pot...

     Zicând asta, m-am ridicat, lovind masa în graba mea. Farfuriile au zăngănit, iar lumânările au tremurat. Am ieșit din încăpere, neprivind înapoi, curajul începând ușor ușor să mă părăsească.