Umbrele destinului vol 1

{12}

     Era o dimineață mohorâtă, cu cerul acoperit de nori plumburii care păreau să apese asupra clădirilor vechi și impunătoare. Străzile înguste erau învăluite într-o ceață densă, iar ecoul trăsurilor se auzea surd dincolo de ferestrele înalte ale reședinței somptuoase. Stăteam în fața oglinzii, privind în gol. Rochia mea de mireasă, din mătase albă, era întinsă pe pat, așteptându-și stăpâna, dar nu puteam să o privească fără un nod în gât.
     În aceea dimineață, în timp ce servitoarele îmi pregăteau ceaiul și îmi periau părul, mintea mea era într-un vârtej de gânduri. Planul încolțit în sufletul meu cu săptămâni în urmă, prindea contur. Era timpul să-mi iau destinul în propriile mâini, așa cum m-ar fi îndemnat părinții mei dacă ar fi fost aici. Gândul la ei mi-a produs o durere surdă și dintr-o dată m-a cuprins un dor puternic. Ce-ar fi spus dacă m-ar fi văzut acum, gata să îmbrac rochia de mireasă și să murdăresc numele familiei? Oare ar fi fost mândri?
     Odată rămasă singură, am deschis dulapul din colț și am scos de acolo doi săculeți, pe care îi pregătisem în secret. Aceștia conțineau lenjerie intimă în care ascunsesem teancuri de bacnote, primite după ce vândusem o parte din lucrurile alor mei, lucruri de care eram involuntar legată, dar de care nu aveam nevoie. Știam că bunica și mătușa mea nu aveau să caute prin lucrurile părinților mei prea curând, iar când aveau să o facă, eu eram deja dusă.
     Am îmbrăcat o rochie aleasă cu grijă, de o culoare incertă care avea să mă treacă neobservată în rândul servitoarelor. Cei doi săculeți i-am prins cu grijă, unul în față, unul în spate. Cel din față era de fapt un amplificator de bust special, pe care-l cususem de mână din materiale sustrase din garderoba mamei. Pentru spate născocisem un fel de pernuță pentru îmbunătățirea rochiei.
     Fiind binecuvântată cu un piept plat, îmi dusesem planul și mai departe. Îndesasem în șemineu diversele reglatoare pentru rochie, putând în locul lor, împăturite într-o rochie de rezervă o batistă, o bucată de săpun , un pieptene, o perie de păr, o hartă a țării, pe care o luasem din biblioteca tatei, având practic pe mine conținutul unui cufăr cu obiecte indispensabile. Pe lângă toate astea, găsisem în măsuța de toaletă a mamei o scrisoare, adresată surorii ei, scrisoarea care conținea un bilet de tren către Brașov și care nu mai ajunsese niciodată la destinatarul ei. Mă nedumerise teribil această scrisoare. Presupusesem că era scrisă de mama, având în vedere că se afla printre lucrurile ei, dar și precizia cu care era scrisă adresa, la care nu-mi rămâne decât să verific dacă locuiește această "Elisabeta". Considerasem că norocul fusese de partea mea când găsisem această scrisoare. Și chiar așa o fi!
     Cu respirația întretăiată, am deschis ușor ușa și am privit coridorul. Teoretic îl priveam pentru ultima dată. Practic, în funcție de unde aveam să mă aflu la noapte, avea să-mi confirme că simțul meu teoretic nu s-a înșelat. Casa era încă liniștită, semn că pregătirile pentru nuntă nu ajunseseră încă la punctul culminant. În aer plutea mirosul de crini.