Mai dă-mi o zi

Optsprezece - Ce fac bogații cu atâta aur?

Optsprezece — Ce fac bogații cu atâta aur?

Kavia Sitara

Dacă obsesia ar fi fost o boală— ei bine, eu eram în comă.

— O să aflu, am repetat a cincizecea oară, cel mai probabil.

— Nu de la mine, asta e sigur, Margot expiră zgomotos.

Alura ei distrată se dovedi molipsitoare. Îmi smulse un vag și neînsemnat zâmbet.

— Ai grijă de tine cât lipsim.

Am clătinat aprobator din cap. În sâmbăta aceea, Margot, Apollo și Ares își luau boccelele și musafereau Tărâmul Morrigan fără mine. Refuzasem invitația, chiar dacă erau implicați și ochii slugarnici ai lui Margot în procesul de convingere.

Promisesem să am grijă de mine și să nu provoc probleme. Iar promisiunile astea nu aveau un singur destinatar. I le încuviințam direct lui Margot și indirect Regelui.

Doar că promisiunile mele fuseseră nimic mai mult decât niște cuvinte îmblânzite sub o înfățișare docilă. Și le-am dat uitării în secunda în care prezența lui Ares s-a dezmorțit din oasele mele și s-a făcut nevăzută.

Lipsa lor era ocazia perfectă să-mi vâr nasul exact acolo unde nu-mi fierbea oala. Și să-i fac o altă vizită lui Prudence.

Eram ferm convinsă că plata fusese motivul pentru care nu obținusem informațiile de care aveam nevoie. Și eram și mai determinată să augmentez considerabil greutatea plății. În aur.

Vremea petrecută în palatele zohariene mă învățase câteva tertipuri. Cum ar fi, de exemplu, unde își păstrau Regii averile. Eram falită, dar locuiam într-un palat.

Cât de greu putea fi să găsesc aurul lui Ares?

Prudence avusese dreptate. Era extraordinar cum Ares alesese să-și împartă magia cu mine de bunăvoie. Și cu toate că era extraordinar, nu era cea mai sănătoasă și inteligentă alegere. Arcade învățasem să deschid, iar cu două zile de practică extenuantă reușisem să devin invizibilă.

Așa cum eram, translucidă încă din creștetul capului și până în tălpi, mi-am făcut drum spre încăperea tronului. Mikah și Matias își conservau averile în camera tronului. Cazul lui Ares nu putea fi prea diferit.

M-am furișat prin palat, pe sub nasurile gărzilor și ale slujitorilor. Eram desculță, ca să nu lipăi cu încălțările pe pardoseală. Știam exact unde era încăperea tronului, fiindcă aterizasem acolo cu două săptămâni în urmă.

Un singur străjer pe etaj. Care să-și păstreze atenția nedivizată asupra singurei încăperi de pe etaj. Trebuia să fie cel mai bun străjer al Asteriei dacă veghea de unul singur încăperea tronului. Se presupunea că nu avea nevoie o pereche de mâini în plus.

Sau cel puțin așa am crezut.

M-am postat pe dinaintea ușilor. Și-am așteptat magia să se scurgă din mine. Să devin vizibilă. Flăcările lumânărilor dansară, se rupseră în zvâcniri mortuare pe ziduri cât magia mea se stinse. Mi-am presat tâmplele.

— Ce cauți aici?

Bărbatul se roti spre mine.

Era o treabă ușoară. Era o treabă ușoară.

I-am capturat scrutarea alertă. Și-am pătruns fulgerător în capul lui. Străjerul rămase în mijlocul vestibulului, pironit locului și drept de spate. Am strecurat între noi un supliciu delicios, mărunt. O senzație de teroare galantă, de tăietură care să-i sfârtece mânile. Durerea am adâncit-o treptat. Ca să mă asigur de tăcerea și confidențialitatea celui torturat.