Înțelegerea

Douăzeci

JO

Hunter: Am nevoie să te văd, trebuie să vorbim!

Mesajul ăsta mă surprinde. Mă surprinde, pentru că, Hunter niciodată nu mi-a dat mesaje.

Eu: Umm..sunt puțin ocupată acum, poate când termin munca?

Hunter: Nu, vreau să te văd acum!

Vai, dar e insistent, nu glumă. Însă nu-i răspund pentru că sunt la muncă, iar șeful meu e cu ochii pe mine.

De fapt, nu m-a scăpat din ochi de azi dimineață. Se poartă cam ciudat. Vreau să zic că m-ai ciudat de cât de obicei.

Mă simt așa încordată că simt că mă sufoc.

— Ăăă...este totul în regulă domnule Russo?

— Da scumpo, de ce nu ar fi?

Simt un nod plin de dezgust. Mă uit la el lung și neânțelegând de ce mi s-a adresat cu ,,scumpo "

— Nu contează...

Murmur eu și îmi îndrept atenția înapoi la ecranul laptopului. Și din nou încordarea mă lovește când se ridică de la birou venind înspre mine. Se apleacă puțin și pot să jur că degetele lui îmi mângâie spatele.

— Vă pot ajuta?

— Cred că totuși ar putea fi ceva...

— Vreți o cafea?

Întreb eu absentă oprindu-mă din tastat pe laptop.

Mâna lui o cuprinde pe a mea. Mi-o retrag și mă ridic de la birou rapid întorcându-mă cu fața la el.

Nu știu ce are de gând să facă, dar cu mine nu-i merge.

Domnul Russo stă la m-ai puțin de cinci milimetri de mine.

— Ști ce văd în tine Jo?

Întreabă el, făcând un ultim pas care îi permite să fie aproape lipit de mine. Fac un pas înapoi însă fundul meu lovește marginea mesei.

— Văd potențial...iar asta mă atrage!

Mâna lui îmi cuprinde talia și coboară ușor spre fundul meu.

S-o crezi tu pervers nenorocit.

Râd jenată.

— Domnule Russo...ce înseamnă asta?

El surâde.

— Înseamnă că îmi placi!

Îmi strânge fundul, în timp ce își înclină capul tot m-ai mult spre mine. Bâjbâi după un obiect — oricare — care să mă ajute să scap din situația asta dezgustâtoare.

Apuc ceva ce are formă pătrată. Iar înainte să mă sărute îl plesnesc cu rama foto în cap iar câteva bucăți de sticlă se sparg.