Nu întotdeauna dragostea aduce fericire în lumea a două suflete. Uneori, după ani de relație frumoasă, apare indiferența. Sau plictiseala. Sau nepriceperea unuia de a oferi celuilalt mai mult decât prezența. Așa se sfârșește o viață împărțită la doi. Așa nu vor mai fi dimineți în care nu îndrăznești să te ridici din pat pentru că alături doarme jumătate din tine. Așa îți pare mică lumea, pentru că toată lumea ta însemna un om. Atunci ceva din tine pleacă și ceva din celălalt rămâne. Atunci fie trăiești mai departe și uiți, fie uiți ca să poți trăi.
Unii vor trăi doar o mare dragoste în viață și cu ea vor alimenta celelalte iubiri. Vor lăsa la fiecare un gând din trecut și sufletul odată plin se va goli încet. Ei își vor petrece amintirile prin paturi, prin alte inimi, prin nopți albe. Trăind, vor încerca să uite. Suferind, vor încerca să uite. Unii însă nici așa nu vor putea lăsa în urmă. Nu vor putea exista fără fericire. Nu vor putea trăi fără celălalt. Nici paturi străine, nici un prezent frumos nu va opri din agonia unui îndrăgostit. Atunci nu le va rămâne decât să uite. De lume, de ei, de tot.
Este greu, dar nu imposibil să o iei de la început. În schimb, este obligatoriu să o faci cât trăiești și cât poți face singur o alegere. Fie că uiți, fie că acoperi amintirile cu ceea ce ai, e o necesitate să lași ce nu te mai merită pentru a fi fericit. Să trăiești omul din prezent, dragostea din prezent, fericirea de acum. Să înțelegi că nimic nu mai schimbi din ce a fost, dar poți reconstrui, chiar și pe loc gol. Deși după un om drag niciodată nu este gol. Și atunci, după ce ai fi suferit, după ce ai fi plâns nopți multe, să îți revii. Să lași loc pentru alte dimineți în care nu vei îndrăzni să te ridici din pat pentru că alături va dormi jumătate din tine. O jumătate care nu te va face să uiți. O jumătate alături de care vei iubi, nu doar vei trăi. Iubiți frumos, trăiți frumos, uitați frumos.
