nuvelă || dramă | reflecții | dragoste
Într-o lume condusă de Înalți Empyreeni și Ordinul Aurorilor, o lume în care destinul stă scris în apartenența la un clan, o tânără fără prestigiul unei descendențe cunoscute învață pe propria piele cum e...
Mă ascund prea bine. Știe, în schimb, perna, a cărei față udă de lacrimi o pun la uscat pe pervazul îngust al camerei, în fiecare dimineață. Știe ciobul de oglindă de pe măsuță, în adâncurile căruia mă privesc pe îndelete, încercând să șterg urmele nopților pierdute plângând. Plânsul e o îndeletnicire complet lipsită de sens – așa am fost învățată, însă uneori, simt că inima mi se umple și trebuie să dea pe-afară. Când stau și cuget pe îndelete la toate astea, o mie de gânduri îmi vin în minte și, pentru o clipă, mă simt în stare să mă uit la el și să i le spun deschis pe toate. Apoi, îmi aduc aminte de ochii lui, iar cuvintele imaginate mi se blochează undeva în gât.
Nu că ochii lui ar fi aspri. Dimpotrivă, sunt limpezi, senini. Privirea lui Tristan e mereu deschisă. La mine e problema.
Iubirea asta mă sufocă.
Știu. E jalnic. Sunt vai de capul meu, în alte cuvinte. Mă port ca eroinele din romanele stupide pe care le citea aurora Eudora. Hmm, și acum îmi amintesc... Se supăra când mă prindea răsfoindu-le și mă trimitea în mereu agitatul dormitor comun, punându-mă să îngenunchez în colț, pe o bucată de metal zgrunțuros, ai cărei zimți mi se îngropau dureros în pielea moale, de copil. Nu voiam nimic mai mult decât să văd planșeta aceea topindu-se în focurile infernului, însă, imediat ce mă ridicam de pe ea, uitam de toate și eram gata să fac o nouă prostie.
— Nu se cuvine ca o domnișoară să citească așa ceva, obișnuia să spună Eudora, cu obrajii în flăcări.
Din spatele ei, Tristan pufnea în râs – știa la ce se referea aurora, pentru că, în timpul fiecărei pedepse, venea și el în colț, iar eu îi povesteam ce citisem. În ciuda aspectului pios, aurora Eudora avea niște gusturi literare... neașteptate. Raftul ei gemea sub greutatea unor romanțe tipărite pe hârtie ieftină, cărți cu coperte subțiri, înfățișând domnițe cu ochi mari, umbriți de gene ca de căprioară, privind gânditoare la câte un bărbat cu cămașa descheiată și brațe puternice, uneori acoperite cu tatuaje. Femeile erau mereu altele: blonde, brunete, roșcate, înalte, diafane, plinuțe, vesele, suferinde... dar bărbații mi se păreau toți desenați după același șablon; aproape caricaturi.
Poate artistul avusese la dispoziție un singur model, îmi spuneam.
— Îmi pare rău, auroră Eudora, murmuram, cu fruntea plecată, ca să-mi ascund rânjetul. Tristan se înroșea tot, încercând să nu râdă iar; prin mintea lui se învârteau replicile siropoase, eram sigură. Trăgând cu coada ochiului la el, râdeam și eu – și cum să nu râzi? Când îl vedeai așa, înalt și slăbănog, cu hainele stând pe el ca pe gard, cu zâmbetul de ștrengar pe chip. Trăsăturile lui erau ca o mănușă prea largă, pe o mână de copil: avea să crească pe măsura lor într-o bună zi, dar până atunci... era vai de capul lui.
Întorcându-se, aurora se stropșea, de fiecare dată:
— Și tu ce ai, prăjină de om ce ești? Ți s-a urât cu binele, eh? Ditamai golanul și te ții de prostii!
Acela era momentul în care Tristan își pierdea controlul și exploda într-un râs plin, contagios. Invariabil, aurora își scotea pantoful – întotdeauna cel stâng – și arunca după el, ratând milimetric. Tristan o lua la goană, aurora după el, iar eu rămâneam să-mi masez pielea roșie și plină de adâncituri micuțe, ca niște văi ale durerii.
Anii au trecut ca vântul și noi la fel de idioți am rămas. Când am devenit maturi, am părăsit casa de copii împreună, fiecare cu propria valijoară ce conținea viața noastră de până atunci, împachetată cu obidă de aurore. Era o după masă calmă, parcă scoasă dintr-un tablou șters. La poartă ne aștepta Eudora, cu expresia ei veșnic acră pe chip. "Drum bun și cale bătută" păreau să spună ochii ei negri. Dar, spre surprinderea mea, când am ajuns în dreptul ei, îmi întinse ceva, cu o încercare de surâs.
O carte îngălbenită, cu colțurile și cotorul pline de cute.
Ochii îmi fură atrași de titlul scris cu litere aurite, ieșite în afară. "Străinul cu inima înflăcărată". Pentru un moment, m-am pierdut în ilustrația copertei. Nu semăna cu celelalte, înfățișând un bărbat întors cu spatele, spre umbra unui castel falnic.
— Acum că te-ai făcut mare, e cazul să intri în rândul femeilor, rosti Eudora, rupându-mă din reverie. Citește și ia aminte! Și nu lăsa orice derbedeu să se joace cu tine.
Se întoarse, holbându-se cu subînțeles la Tristan, iar ochii i se bulbucară în felul acela caracteristic, care o făcea extrem de greu de luat în serios.
Tristan nu-și putu înfrâna un zâmbet. Aurorei Eudora nu-i scăpă, iar momentul se nărui.
Am pășit afară pe poartă și înspre noua noastră viață ferindu-ne de proiectilul în care se transformase pantoful greu de piele al Eudorei.
Habar nu aveam ce ne aștepta...
Oops! This image does not follow our content guidelines. To continue publishing, please remove it or upload a different image.
Moment istoric, Andreea publică o carte romance. Crestați în grindă, guys...
Bună, bună! Dacă ești nou aici, mulțumesc că ai dat o șansă acestei povești. Sper să-ți placă și de abia aștept să-ți citesc feedback-ul. De dragul contextului, ideea asta a început ca ceva mărunt, de doar câteva sute de cuvinte. După ce am împărtășit-o în altă carte de-a mea, numită „Frânturi"(aruncă un ochi și acolo, dacă ai timp, mi-ar face ziua mai frumoasă), iar cititorii s-au dovedit intrigați, am decis să continui și să văd unde ajung.
Dacă ești aici de la „Frânturi", HEEEII!!! So happy to see you! Sper că știi că încurajările tale m-au îndemnat să fac o carte întreagă din ideea cu Aspen și Tristan. This chapter goes out to you<3
P.S.: asta e alta din suprizele lunii februarie! happy wattpad anniversary to me!!
