caelum denique

-electricitatea unei analepse lunare-

pe catargul pur
al luminii târzii
se răsfrânge în
frânturi vii ce
picură comete trandafirii
ecoul pașilor tăi incandescenți
aprinzând focuri albe
în jurul unor
tâmple străine de
generali răniți,

focul iradiază vitalizant,
iar umărul arhanghelului-general,
ființă de amurg
și eden descompus
se umple de un tremur
fragil și lacrimi scurse,
amintind
de revolta mea
împotriva pașilor tăi,
lungi bătăi antiparalele
care ating cu irizații purpurii
momentul genezei reflectate
pe un chip pe care
îl cunoșteam cândva;
un chip de lut
pe care arhanghelul l-ar urî,
tresărind la asimetria necredinței lui
un chip frumos precum
prima rază a
întunerucului,
un chip al cărei imagini
vreau să o arunc
peste ramele
începutului de albastru,
acolo unde arhanghelul se aruncă
în adâncuri de gheață,
scrijelind cu noapte
frunze roșii de vie,
respirând oceanul
fierbinte dintr-un labirint
de flori nordice,

arhanghelul și chipul uman
eternul și lutul moale
se află în fața mea,
lucizi și năprasnici
în chemarea lor spre neant,
iar tot ceea ce fac eu
este sa ascult ecoul dureros
al unor pași sângerii
și să îl acopăr cu fibre astrale
alergând spre pădurea
cu frunze desprinse
din armura de lemn
a venulelor devenite
far și lumină rece,
spre momentul
diviziunii timpului absent,
ora tormentului de ametist
dintr-o privire fugară
care nu știe
cum să iubească,

mă confrunt cu

ora fluidă,
în care o făptură celestă
risipește chipul uman
creând
vortexul luminilor,
vinovăția mărturisită
cerului,
tornada cuvintelor
care înconjoară
tăcerea unei inimi,
înotul
spre absinthe,
fuga spre jertfa uitării.

fuga pașilor tăi.