❧ ᴘʟᴀᴛᴀ, ᴠĂ ʀᴏɢ!ʸᵒᵒⁿᵐⁱⁿ [✔]

↬ E P I L O G

      Unde era? Și de ce era îmbrăcat în haine.. albe?
     Nu simți nicio durere și nici nu putea vedea unde se află în acest moment.

     Ceața deasă era blestemul lui?

     — Ai venit.

     Vocea era masculină și joasă. Îi era familiară și simțea inima cum îi bate în piept. Dar.. avea o inimă?

     — Vino mai în față... Vocea se auzi din nou, dar mult mai clar. Fiecare pas pe care îl făcea îi dădea greutatea să stea în loc. De ce? cine îi vorbi?

     — Jimin...?  Yoongi întreba tremurând, dar de ce a șoptit numele lui? Ce șanse existau să fie chiar el în ceață?

     Ceața se retrase din fața sa, dar încă era prezentă în jurul lui.

      — Jimin...  Șopti mai mult pentru el și ochii i se umezii din cauza lacrimilor. El era aici, în fața lui.

      — Te-am așteptat, iubire. Mă bucur ca ai venit la mine.

     Jimin era același bărbat pe care l-a cunoscut când era în viață și l-a iubit, chiar dacă nu a avut timp să dovedească acest lucru până la finalul vieții sale.

     — Îmi pare rău... Yoongi spuse, dar nu avea curajul să-l privească în ochii. El nu își cerea scuze că se afla acolo, ci pentru ca mama lui adoptivă l-a ucis și pe el, și mama sa. Poate ca nu Yoongi a făcut aceste crime, dar simți vinovăția până în oase.

     Dar Jimin îi zâmbise. Un Zâmbet atât de frumos și inocent. Era un zâmbet pe care nu puteai să nu-l observi.

      Jimin se afla acum în fața sa, doar câțiva centimetri îi despărțea de un sărut. Îi era dor de Jimin atât de mult și el chiar era în fața sa.

Voia să-l strângă puternic în brațe și să-i simtă prezența cu totul. Îi era teamă că totul era în mintea sa, și că el nu există în fața ochilor săi.

Dar Jimin nu era imaginația lui.

El era acolo, îl putea vedea și atinge. Dar îi era frică din cauza respingerii.

      — Știam că voi muri, ea știa asta.

      Vorbele lui Jimin îl făcu pe Yoongi să-l privească nedumerit și cu groază.

     — Fiule? Vocea feminină pe care o auzi din spatele lui Jimin nu-i era deloc cunoscută. Jimin se dădu la o parte din cafea femeii, iar Yoongi își pierduse echilibrul și cazu în genunchii.

      Ea era acolo...

     — Mamă.. Soapta lui Yoongi se auzi în ecou. Simți durere, dar era durere?

     Simți cum sufletul îi părăsea corpul definitiv, dar nimic nu era real pentru totdeauna. Nimic.

      — Mami te iubește, Femeia vorbi din nou, sărutându-l pe frunte ca un băiat pierdut.

      Yoongi voia să-i spună ca și el o iubește, dar ea a dispărut în ceață.

     Ceața a luat-o de lângă el.

      Îl va lua și pe Jimin?

     — Te va lua și pe tine?

     Jimin se lasă la pământ, langa Yoongi și-l mângâia pe obraz fără a răspunde imediat.

      — Eu nu exist în această lume pentru a disparea..

      — Nu, nu... tu ești aici, te văd și mă poți atinge... Yoongi repetă aceste cuvinte care-i sfâșia inima din cauza lacrimilor și bărbatului pe care îl iubește cu totul.

      — Te iubesc și-n univers, my heart.

      — NU! JIMIN? JIMIN! NU PLECA SI TU!

      Yoongi se ridica in picioare, alergând dupa Jimin prin ceață, auzindu-i respirația grea, dar oricât ar alerga, nu se apropia de Jimin.

      De parca el... fugea în loc.

      — Nu se poate, nu și tu, nu! DE CE AI PLECAT?

     Yoongi își pusese palmele pe cap, trecând puternic de par fără să simtă durere.

     Ceața l-a luat și pe Jimin.

      Ceața i-a luat totul.

     — Domnule? Am ajuns la restaurant.

Chang mă trezește și eu respir scadent din cauza visului. Cine era acest Jimin din visul meu și de ce îl iubeam și plângeam după el?

Am stat câteva secunde sa-mi revin din șoc, apoi cobor din mașină. Simt ca ard, simt ca mă apropii de iad cu fiecare pas pe care îl fac spre restaurant.

Cand intru, scanez repede încăperea, apoi merg spre singurul loc rezervat pentru mine. Mă las cu toată puterea pe scaun și privesc meniul care se află pe masa, dar nu-l citesc.

— Bine ați venit! Doriți să comandați ceva, Domnule?

Junghiul mă cuprinse direct în inima când ridic ochii și te văd.

— Jimin... șoptesc.