Grădina cu 3 fluturi

Capitolul 1 - Grădina 🦋

Un mic disclaimer: varianta aceasta pe care o postez aici este una scurtă, comprimată. Există și o variantă mai amplă care va fi publicată doar în format fizic . Sper să vă placă și să vă regăsiți în această povestioară!🦋 Lectură plăcută!🦋

Cine sunt eu?
Clișeic, nu? De obicei când cineva mă întreabă cine sunt stau ceva pe gânduri și nu pentru că nu știu neapărat cu ce sa încep, ci pentru că încă nu știu și atât. Cred că toată lumea reacționează așa. Sau sunt normali și spun doar "eu sunt cutărescu"? La prima vedere ar părea o întrebare simplă, iar răspunsul nu foarte complicat (asta pentru un om normal), insă răspunsul necesită anumite săpături în adâncurile sinelui, săpături care nu sunt tocmai comfortabile, mai ales într-un context în care chiar nu ai dispoziția necesară pentru a filozofa. Pentru mine, răspunsul nu necesită neapărat săpături, ci vine în urma unor bătălii crunte, mai ceva ca cele de la Plevna sau mai rău, Primul și Al Doilea Război Mondial (hai, că nici nu m-am contrazis din primul paragraf). Bătălii în care pierd DE. FIECARE. DATĂ.
Da, și eu mă întreb de ce, de aproximativ 10 ani de zile (aș zice de o viață, dar nu cred că eram foarte conștientă sau interesată de filozofii la vârste fragede). Răspunsul nu e tocmai concretizat nici acum, doar că știu oarecum (sau cel puțin așa îmi place să cred) de ce îmi e atăt de greu să răspund la o simplă întrebare.
Am ajuns la concluzia că mintea mea funcționează în niște parametri dubioși. Nu știu foarte multe despre emisferele creierului sau despre toată această știință care studiază așa ceva, știu doar acest fapt: creierul meu găndește. Nu, nu m-ați înțeles. Creierul meu gândește când nu ar trebui și ce nu ar trebui să gândească. Sau poate asta cred din pricina faptului că așa am fost programată de societate și mediul în care am crescut (de fapt sunt mai multe medii, dar vă povestesc mai târziu). Da, sunt și puțin conspiraționistă (și traumatizată). Unii numesc acest fenomen overthinking, alții anxietate, însă mie îmi place s-o numesc superputere. Am 22052000 de gânduri pe secundă, majoritatea nu au legătură cu întrebarea care mi se adresează, iar, când într-un final, după lupte seculare și interminabile reușesc să formulez un răspuns decent și de bun simț...
Mai gândesc o dată... Și nu îmi place răspunsul și îl schimb până când ajung să mă schimb și pe mine. Și ne întoarcem de unde am plecat. De ce? Să fie că nu mă simt bine în pielea mea? Nu. Să fie oare că undeva, adânc, întunecat și rece eventual, să am frustrări legate de realizările mele, de felul meu de a fi, de locul din care provin, de oamenii pe care îi am în jur? Nu. Să fie oare de vină faptul că îmi e frică sa nu spun ceva greșit sau să las o impresie greșită oamenilor din dorința de a fi placută de ABSOLUT toată lumea?
S-A STRIGAT BINGO! Și aș fi vrut eu să fie genul de bingo la care primești bani, dar acesta e diferit. Aici am primit într-adevăr un premiu, însă nu știu dacă e neapărat un premiu sau o palmă peste față, un reality check*(două contradicții în același capitol și nici nu am început, e okay).
Vedeți cât am vorbit despre faptul că imi este greu să îmi organizez gândurile? Las mintea să zburde prin grădină și o mai găsesc la trei grădini distanță. Să răspund totuși la întrebarea pe care TOT EU mi-am adresat-o, eu sunt Larisa, Larisa Tudor. Un om, un copil, un artist, o soție.
Un om care încă încearcă să își găsească locul, rostul, menirea, un copil care mereu a crezut și a simțit că viața lui e specială, că el e special, un artist care iubește frumosul și care încearcă să creeze cât mai frumos și o soție care se depășește pe sine de fiecare dată în fiecare zi. Dar zic să le luăm pe rând. Da, și chiar după toate aceste contradicții, pentru că se contrazic zilnic și toate aceste laturi, pot s-o numesc superputere. Și acum revenim încă o dată (că de ce nu) la întrebarea DE CE? Aici pot să răspund fără a mă induce singură în confuzie din nou. Ecuația este relativ simplă (mie nu îmi plac ecuațiile): toate aceste gânduri neîmblânzite care zburdă libere prin minte, în cele mai nepotrivite momente de altfel, ajung în anumite zone care declanșează și alte gânduri. Și acestea la rândul lor parcurg același traseu și de acolo se nasc altele și tot așa până când se transformă într-o herghelie/haită/stol/cârd/gașcă (ați înțeles ideea) care devin și mai greu de controlat. După toate aceste adunări și înmulțiri cu paranteze de tot felul și răsturnări de rezultate, ajung (mulțumesc Lui Dumnezeu) la o idee foarte bună fie ea artistică sau pur și simplu o idee și atât (rareori e bună, pe majoritatea le uit repede, iar restul... sunt idei și atât).
Omul, adultul Larisa este conștient de toate defectele sale, este conștient de faptul că nu este tocmai normal ca gândurile tale să mișune fără a avea control asupra lor, că s-ar putea să aibă ADHD, de fapt sigur are, că altă explicație nu există. Copilul Larisa a crezut mereu că va avea o viață cu substanță, cu un impact enorm asupra celor din jur, simțea că scopul lui în viață este unul măreț și că este într-adevăr special, deoarece mintea lui funcționează altfel. Aici intervine adultul care crede cu tărie că acest ADHD este de fapt o binecuvântare pentru simplul fapt că mintea lui funcționează de 10 ori mai rapid, creativitatea este dusă la extrem și poate anticipa un eventual pericol dinainte să se întâmple, deoarece deja și-a imaginat toate scenariile posibile în fiecare situație. În schimb, artistul Larisa are 23 de ani și încă face tot posibilul să creeze. Și nu oricum, să creeze un ajutor pentru oameni, un sprijin, un sentiment de nu ești singur în asta, dar se află într-un dificil și interminabil conflict interior, între om și bestie. Soția Larisa încearcă să balanseze toate aceste părți, să le țină în frâu și se blamează atunci când lucrurile îi scapă de sub control (ceea ce se întâmplă foarte des). Toate aceste părți sunt o sumedenie a trăirilor mele, ale experiențelor (în mare parte rele și traumatizante) și a înțelepciunii dobândite din fiecare greșeală (e, hai, că am folosit un cuvânt cam mare). Fiecare e diferită, vine din perioade diferite ale vieții mele și probabil ar trebui să le dau drumul unora dintre ele. Dar nu pot...
Simt că voi avea pentru totdeauna părți lipsă din mine pe care nu le voi mai recupera niciodată. Simt că nu pot fi eu 100% fără ele. Da, există și posibilitatea de a deveni cu adevărat cine ar trebui să fiu dacă aș renunța la unele dintre ele, dar îmi e frică. Oricât de haotică și obositoare ar fi această luptă continuă pe frontul conștientului și subconștientului meu, ambele fronturi se află în grădina mea. O grădină în care am sădit speranțe, am recoltat aptitudini, am secerat hrană pentru suflet, am dus războaie civile și am exterminat frici. E ca o grădiniță din care fac parte doar 2 copii (copilul - face sens, Larisa - și artistul), iar îngrijitorul/educatorul este omul și soția = o grădină cu trei fluturi. 🦋