Iepuraș la apă

Capitolul 10

Ieșiră la lumină lângă un debarcader situat pe malul pârâului. Pârâul se strecura limpede și strălucitor printre copacii răsfirați, orbindu-l pe iepuraș.

A avut nevoie de câteva momente să se obișnuiască cu lumina.

O plută din bușteni se zbuciuma nerăbdătoare prinsă cu o liană de un stâlp dintr-o construcție din lemn. Nu mai erau alte ambarcațiuni legate de debarcader. O barcă legăna doi pescari cu undițele întinse în mijlocul pârâului.

− Crezi că a ajuns? o întrebă mierla pe pupăză.

− Așa arată semnele, răspunse aceasta. Urme de pași cu , pene, miros pronunțat de pin, câteva paie presărate pe pământ.

− De ce nu ne iese în întâmpinare? Nu ne-o fi rezolvat sarcina dată și s-o fi culcat?

Pupăza nu-i răspunse, deși deja avea o idee.

Iepurașul își scoase căștile. Voia să afle despre ce vorbesc cele două păsările. Părea interesant dacă se lua după fâlfâitul agitat din aripi al mierlei.

Dar scurta conversație deja se încheiase.

− Ce-am pierdut?

− O să ne întâlnim cu... începu mierla.

Pupăza îi făcu semn să tacă.

Se îndreptau spre o colibă din crenguțe, construită înclinat între debarcader și un dâmb acoperit cu vegetație zburlită, când o săgeată zbură printre ei.

− Ce? Ce se-ntâmplă? făcu speriat iepurașul.

− Scuze, băieți, se auzi un glas molfăit. Doar o mică probă.

Glasul venea nu din coliba de crenguțe, ci din direcția opusă, dintr-un tufiș bogat ce părea nelalocul lui prea aproape de apele repezi ale râului. Ca și cum ar fi fost plantat acolo de o lăbuță ce dorea să se-ascundă.

Te-ai fi așteptat ca tufișul să se miște de îndată ce întorceai privirea, încât te-ai fi trezit cu el (și cu ocupantul său) în mijlocul râului. Ceea ce-ar fi fost derutant.

Dar nu se întâmplară lucrurile astea. Ci frunzele se dădură la o parte și din verdele protector își făcu apariția o becață.

Aceasta purta o pălărie din paie, iar . Mesteca obucată de stuf. O gheară pe un sfert ruptă la piciorul stâng, . Dacă te apropiai de ea, te izbea un miros pronunțat de pin.

Așa că mai bine nu te apropii.

− O probă ca să ne ucizi? întrebă mierla.

− Dacă aș fi vrut să vă fac rău, v-aș fi făcut, zise becața Departe-de-Mocirlă printre molfăituri. Am plantat câteva capcane în zonă încât să nu mă ia nimeni prin surprindere.

− Becața e paranoică, îi explică mierla iepurașului. Se teme că „animalele nevăzute" vor să-i ia viața și inventează toate mijloacele de măsură posibile.

− La câte știu eu, aș da jos guverne și regate dacă s-ar afla. Voiam să scriu o carte cu toate secretele, dar mi-au furat hârtia și pixurile. Apoi au tăiat copacul pe care mă apucasem să scrijelesc povestea societății secrete.

− L-au tăiat pentru a face un bloc.

− Vezi? Cine are nevoie de blocuri? Asta-i pentru a ține animalele ticsite într-un loc unde să le poată supraveghea și controla. Și pentru a-mi șterge povestea.

− A fost doar un bloc.

Becața se enervă, mai să-și înghită paiul.

− Ba nu. Cum îți explici că praful de pe urma construcției mi-a intrat în ochi și plisc, mai să mă sufoce? Și eu nu făceam decât să mă odihnesc în preajma copacului, nu să spionez cum m-au acuzat ei după aia.

− Nu prea ai cu cine vorbi, i-a precizat mierla iepurașului. O tot ține pe a ei.

Iepurașul își dădea seama că așa e, și fără precizări. Se întreba totuși de ce colaborează cele două detective cu un asemenea personaj nesigur.

Pupăza trecu la subiect:

− Destul cu toate astea. Ai făcut ce ți-am cerut?

− Sunt eu ascunsă?

Asta era o formulă obscură pe care becața o trecea într-un plan al evidenței care numai pentru ea era evident.

Totuși pupăza, având inclinații detectivistice presupuse că formula asta ciudată înlocuia pe „evident că da".

Dar becața nu oferi detalii suplimentare, ci continua să-și mestece paiul, reflectând probabil la viitoarele conspirații ce urma să le demaște.

Era însă greu să-ți dai seama la ce se gândește pasărea, căci ochii mici îi erau umbriți de borurile pălăriei. Și, în general, păreau goliți de orice expresie.

Astfel încât pupăza insistă:

− Ce-ai descoperit?

− Am urmărit-o pe lupoaică, așa cum mi-ai zis. Nu și-a dat nimeni seama că sunt pe urmele umbrei ei. Folosindu-mi abilitățile secrete, am reușit să mă integrez într-o grămăjoară de gunoi care se deplasa pe măsură ce se deplasa și ea. Nici mirosul nu mi l-a luat, deși ea are un miros foarte fin.

− Nu-i de mirare că te-ai putut „integra" în gunoi, comentă mierla.

Becața se făcu că nu aude răutatea.

Continuă să se laude:

− La un moment dat, când treceam pe lângă...

Atunci interveni pupăza:

− Nu mai vorbi despre tine. Spune ce-a făcut lupoaica.