Love yourself, you're all you have

Capitolul Doi

MUhahaha We're back!

Suntem extra mega super happy ca am reusit sa facem si-un cap 2  asa de repede:) trebuia sa-l punem ieri da mai trebuia scris inca putin si revizuit da no avut niciuna timp:) 

Si a da sa nu uit, ca sa recunoasteti cine scrie cap  (chiar daca nu prea are importanta) prob eu o sa scriu mereu fara diacritice :) da sys mea NothingButADream o sa le foloseasca asa ca uitati cap scris de ea acolo mai jos:) o sa facem cu randu la scris...cand yo cand ea:)) 

.......................................................................................................................................................................................

Capitolul 2

Am încercat să-mi deschid încet ochii, dar i-am închis repede la loc, deoarece o lumină orbitoare m-i umplu şi îmi răpi vederea pentru câteva secunde. În acelaşi timp, o durere puternică îmi acapara încet-încet tot corpul şi mă făcea să mă cutremur neîncetat. Habar nu aveam unde mă aflam, dar am început să mă uit în jurul meu ca să-mi dau seama.

Simţeam că mă mişcam. Adică, nu eu singură, ci cineva mă ducea, în timp ce eu eram întinsă pe spate. Eram pe un fel de coridor interminabil, cu uşi pe ambele părţi şi cu lumini din ce în ce mai puţin orbitoare, pe măsură ce mă obişnuiam cu ele. Deşi acel sau acei cineva care mă duceau se mişcau repede, am reuşit să citesc ce scria pe o uşă din dreapta mea: „Chirurgie vasculară”.

Ce naiba? Eram la spital? Şi ce dracu căutam eu mă rog la spital?! Iar făcusem pojar şi mama mă adusese de urgenţă aici sau ce? Al naibii spital! Uram tot ce exista aici, de la halatul asistentelor medicale la acurile gigantice din seringi, care, dacă tot adusesem vorba, mă enervau la culme şi nu le puteam suporta, chiar şi paturile curate dar prea tari pentru un somn odihnitor. Apoi am auzit un glas disperat:

- Mai repede, frigoriferiştilor, că o pierdem!

„O pierdem?” Pe cine să piardă? Stai, se referea cumva la mine?

Şi apoi mi-am amintit totul. Noaptea intunecată, privirea enervantă a lui Mike, accidentul şi… Eram chiar aşa de grav rănită că trebuise să vin de urgentă la spital? Şi apoi, unde-mi erau părinţii? Unde era Mike? Nu puteam să cred că… Bine, trebuie sa admit că poate  uneori îmi dorisem cu cea mai mare neruşinare să-l văd pe Mike mort, dar acum, dacă cumva într-adevăr acest lucru putea sa fie real... Şi părinţii mei? Erau raniti? Sau morţi? Nu se putea una ca asta. Trebuia să mă trezească cineva la realitate, să-mi de-a două palme, să…

Dintr-o dată am fost introdusă într-o cameră mare, iar mulţimea doctorilor de acolo îmi întrerupse firul gândurilor.

-Doctore, avem o pacientă grav rănită într-un accident de maşină; suspectăm si  mai multe hemoragii interne. Trebuie operată imediat, sau...

La ultimele cuvinte toată lumea începu să se învârtă cu mine, chiar dacă nu le prea înţelegeam rostul, şi ultima imagine pe care mi-o amintesc a fost cea a doctorului cu una dintre acele seringi blestemate, iar apoi o beznă profundă îmi apăru bursc în faţa ochilor, făcându-mă să leşin pentru puţin timp.

Dar m-am trezit din nou dupa câteva minute.  Cred ca ceva nu a mers cum trebuia căci, dacă chiar eram în cursul unei operaţii, ar fi trebuit să fiu adormită, nu? Probabil, deoarece mă gândesc că nu m-or fi opera pe viu. Auzeam zgomote în jurul meu, multă agitaţie şi multe voci puternice. Am încercat să-mi deschid ochii ca să văd ce se întâmpla cu adevărat, dar, cu toate forţările mele cât de cât mari nu am reuşit să-mi dezlipesc pleoapele.

- Ivanov, bisturiul, te rog!

Auzind cuvântul „bisturiu”, am încercat să ţip, dar buzele parcă îmi erau lipite cu super-glue. Am încercat şi varianta cu mişcarea corpului, sau mai bine zis zbaterea lui in toate direcţiile, dar se pare că era prea amorţit ca să o pot face. Nu puteam clinti nici un amărât de deget.

Nu prea ştiam ce să cred, dar primul gând care îmi trecu atunci prin minte a fost că anestzia acţiona doar pe jumătate, pe de o parte amorţindu-mi unele membre dar pe de alta făcându-mă să rămân conştientă. Am simţit atingerea rece a unui lucru pe pielea mea, şi un cârcel îmi străbătu abdomenul stabilizându-se apoi în partea de jos a sternului. Durerea începu să pulsese la început atât de violent, încât cu siguranţă strigătul de durere ar fi putut sparge o groază de geamuri dacă nu mi-ar fi fost buzele „lipite”. Spre bucuria mea, după câteva secunde începu să se calmeze, cu toate că nu dispăru de tot. O adiere rece se făcu simţită în locul dureros, iar apoi totul reveni la normal, cu excepţia durerii care redevenea din ce în ce mai puternică. Am ţipat în gând vreo zece minute, dar din păcate nu existau pe aici vampiri-cititori-de-gânduri care să mă înţeleagă şi să-mi curme groaznica suferinţă. Doctorii cu siguranţă credeau că dormeam tun şi nu îşi făceau nici o problemă, continuându-şi treaba nestingheriţi. Cu cea mai mare încetineală chiar.

 Nu ştiu cum de nu-mi dădusem seama până acum, dar pe nas şi gură aveam o mască de oxigen, iar două tuburi mici îmi intrau puţin în nas, asta din câte îmi puteam eu da seama bazându-mă pe al şaselea meu simţ.

Iar apoi, cu un efort supraomenesc chiar şi pentru cel mai puternic om din lume, darămite pentru mine, mi-am deschis ochii. La început, nu am văzut prea multe, din cauza blestematei de lumini care întotdeauna îmi împiedica vederea, dar peste vreo patru-cinci minute totul începu să se clarifice.

Am văzut o mulţime de doctori în halate albastre şi cu maşti verzi la gură, mult mai mulţi decât îmi închipuisem eu, iar apoi am zărit şi masa imensă umplută până la refuz cu scule de operat. Chiar aşa de multe probleme cauzase acel nenorocit de accident? Sau era doar una, dar foarte gravă?

Nu am mai avut timp să mă gândesc la răspuns pentru că am zărit mâinile pline de sânge ale doctorilor şi am simţit un imens impuls de a vomita, mai ales că se pare că le scoseseră din mine.

Mi-am mărit ochii până am crezut că imi ies din orbite şi apoi am început să ţip şi să mă zbat, de zici că eram posedată de draci . Iar eu când ţip, chiar că ţip.

- A! Va rog, opritiva! Lăsaţi-mă în pace, ciudaţilor!

Doctorii săriră ca arşi cu intrumentele în mână şi începură să ţipe şi ei, făcând din sala de operaţie nimic altceva decât sala unui concurs de ţipat.

Din păcate, starea de zăpăceală generală nu dură foarte mult, deşi efectul ţipetelor mele apăruse deja.

- Ce dracu? Cum de e constienta? Anesteziaţi-o imediat la loc!

Şi, fără ca eu să mai am timp să reacţionez, un tip musculos se apropie vijelios de mine şi îmi străpunse violent pielea cu o seringă cât toate zilele, fapt după care îmi pierd cunoştinta şi toate in jurul meu se cufundă în întuneric.

____________________________________________________________________

So.... cum a fost?:D Hai dati-va cu parerea:)):D