Să n-ai încredere!/1

402 23 2
                                    

Duminică; 10.04;ora: 11.15 a.m.
Stăm la masă şi aştept răspunsul lui Dylan:
Dylan: -Ne este imposibil să refuzăm.Nu avem unde să ne ducem,iar asta este pentru binele nostru.
Mă uit la Steph şi nu o văd chiar mulţumită, şi spun:
-Perfect! Instalaţi -vă fiindcă după- amiază avem multă treabă dacă vrem ca locul ăsta să fie sigur.
După ce am primit răspunsul, ne-am făcut planurile pentru fortificarea casei ,iar apoi ne-am apucat de treabă.
Prin surprinderea mea am terminat în două zile. Desigur, fiindcă am muncit cu toţii. În astea două zile a fost linişte, iar cei trei nu au dat nimic de înţeles,poate că până la urmă chiar sunt oameni buni. Am muncit şi ne-am şi distrat în acelaşi timp, am văzut relaţia dintre Diz şi Lee, şi cred că se plac. Iar Dylan este foarte de treabă şi foarte harnic. Steph şi Rose s-au împrietenit cu Diz, iar seara la cină am încercat să ne cunoaştem cu toţii mai bine. Casa am transformat-o în ceva sigur. Gardul l-am făcut din blane ,şi am agăţat un rând de sârmă ghimpată pentru a ne simţi mai în siguranţă, bineînţeles că niciodată nu vom mai fi,însă trebuie să stăm pozitivi.

  Marţi; 12.04; ora 03:55 a.m.
Mă trezesc pentru a-mi face nevoile. Trec cu privirea rapid la ceasul de pe mână. Cred că am făcut un tic sau cam aşa ceva de când am ceasul ăsta. Deoarece ne-am înmulţi şi acum suntem şase în loc de trei, dormim pe perechi,dat fiind si faptul că nu sunt mai multe camere decât trei.Dylan doarme cu sora lui ,Dizzie cu Steph, iar eu cu... Lee. Deşi ar fi mai confortabilă şi mai puţin dureroasă canapeaua din living decât pumnii şi picioarele lui Lee, şi mai enervant este faptul că vorbeşte în somn. Mă întorc de la baie şi intru în cameră. Îl observ cum se întinde pe tot patul.
-Perfect coleg de cameră ai şi tu, Kentin! -îmi spune conştiinţa.
Încerc să -l rostogolesc pe partea lui de pat fără să-l trezesc,însă o dau în bară.
Lee:-Ce faci, omule?
Eu: -Frate, dormi pe partea mea de pat!
Lee: -Şi acum îmi stricaşi somnul.Mulţumit?! -spune el cu o faţă de câine plouat. Dar nu pot să -i răspund fiindcă aud nişte zgomote afară.
Lee:-Ken, ce es...
Eu: -Shh!
Îmi ciulesc urechile ,iar sunetul se aude puţin mai clar. Defapt nici nu ştiu dacă este un sunet,seamănă mai mult cu un...strigăt.
Eu: -Lee, este cineva afară!
Amândoi coborâm rapid din pat şi ne îndreptăm spre fereastră. Bănuielile îmi sunt confirmate. Chiar este cineva afară care vine spre gardul nostru şi strigă "Ajutor".
Eu: - Lee, fugi si trezeşte-l pe Dylan. Spune-i că avem companie. Şi luaţi armele, presimt că nu este singur.
Lee: -Bine.
Îmi iau arma din sertar,o lanternă şi cobor jos. Deschid uşa, iar ţipătul de ajutor devine din ce în ce mai înţepător.
Eu: -Cine eşti? Şi ce vrei? -strig eu la persoana care -mi bate cu disperare în poartă.
Necunoscut: -Ajutorrr! Vă rog! Mă urmăresc! Sunt chiar în spatele meu!
Eu:-Cine? Cine te urmăreşte? -întreb în timp ce mă apropii de poartă.
Mă uit înapoi şi văd că apar şi băieţii. Văd cum Dylan le spune fetelor să se ducă în casă,iar Lee se apropie de mine.
Necunoscut: -Ei! Vă rog, nu mă lăsaţi!
Eu: -Care ei? Spune-mi cine te urmăreşte!!
Necunoscut: -Acei monştri!
Ajung la poartă şi îmi fixez lanterna în faţă pentru a vedea cine este. Mă uit la el şi pare doar un copil de 18-19 ani.
Eu: -Ai arme la tine?
Necunoscut: -Mnu.. mmm..
Eu: -Ai sau nu?? -întreb eu zbierând la el.
Necunoscut: -D-Da. Am un cuţit. Dar doar atât.
Eu: -Eşti sigur?
Necunoscut: -Te rog!!! Vin!Dă -mi drumul!
Eu: -Răspunde la întrebarea asta afurisită!
Necunoscut: -Da!! Sunt sigur! Acum, vă rog!
Eu: -Aruncă cuţitul peste gard!
Băiatul se conformează şi aruncă cuţitul.
Eu: -Bine. Îţi vom da drumul, dar dacă încerci ceva amicul meu nu va avea ezitări. Şi nici eu.
Necunoscut: -D-Da!
Imediat apar şi umblătorii într -un grup de vre-o cinci.
Necunoscut: -Vă rog!!!!
Eu: -Lee,Dylan, acoperiţi-mă în timp ce deschid porţile!
Dylan folosea luneta ,iar Lee un pistol de 9mm. Deschid porţile şi -l iau pe băiat.
Eu:-Intră înăuntru! Acum!
Dylan cu Lee îi omorâse pe toţi cinci, însă încă 3 îşi făcuseră apariţia. Într -un final i-am omorât pe toţi. Mâine avem încă o muncă în plus. La naiba! Intrăm cu toţii în casă, şi îl ducem pe oaspetele nostru în living.
Eu: -Cum te cheamă,băiete?
Necunoscut: -Mă numesc Don.
Eu: -Încântat, Don. Eu sunt Ken. Cei doi sunt Lee şi Dylan.
Don: -Î-Încântat...
Eu: -Spune-mi, Don. Câţi ani ai?
Don: -Am 18 ani.
Eu: -Şi ce cauţi în pădure,noaptea?
Don: -Eu...
Iar conversaţia ne este întreruptă de Dizzie care vine cu o ceaşcă de ceai.
Diz: -Poftim... ăăă...
Don: -Don. Numele meu este Don.
Diz: -Desigur. Don, uite un ceai, poate te mai linişteşte, probabil că ai trecut prin multe acolo, prin pădure.
Don: -M-Mulţumesc.
Dylan:-Hei,Ken. Eu urc sus. Dacă este ceva mă strigaţi.
Eu: -Bine. Oricum nu cred că o să fie cazul. Cel puţin nu acum.
Toţi se duc sus cu excepţia lui Lee,Don şi a mea.
Eu: -Poţi să continui.
Don: -Da. Locuiam cu părinţii într -o casă, cred că la 19 km distanţă. Sau poate mai mult. Într -o seară ,au venit nişte oameni la noi la uşă. Tata fiind preot, nu s-a gândit la consecinţe şi i-a băgat în casă. Au aşteptat momentul potrivit pentru... a ne da foc , a ne omorâ şi a ne lua proviziile. Eu am reuşit să scap, dar părinţii mei nu.
Mă uit la el şi ascult cu atenţie, apoi mă uit la Lee, iar Lee se uită la mine.
Lee: -Spuneai că locuiai la 19 km sau poate mai mult...
Don: -Da. Într -o casă pe care am găsit -o după ce a pornit tot haosul ăsta în oraşe. Nu era nici o urmă de proprietari, aşa că am zis să ne ascundem acolo.
Eu: -Şi cum ai ajuns aici ? Doar nu ai mers pe jos 19 km. Sau...mai mult.
Don: -Nu. Am luat maşina lui tata. -răspunde el de parcă nu ar însemna nimic moartea părinţilor lui.
Eu: -Bine. Păi, o să te întrebăm mai multe mâine. Acum este târziu şi îmi este somn. Nu, Lee ?
Lee: -Da. Aşa este.
Eu: -Tu o să dormi aici pe canapea. Îţi aduc imediat perină şi pătură.
Don: -Da, desigur. Şiii,Ken?!
Eu: -Hm?
Don: -Vă mulţumesc că m-aţi salvat.
Eu:-Este ok. Până la urmă erai doar un băiat singur ,în pădure care avea nevoie de ajutor. -răspund eu cu un zâmbet fals pe buze.
Îi aduc tot ce îi trebuie lui Don ,iar eu cu Lee urcăm sus în camera noastră.
-Acum aveţi şi o cameră 'a voastră '.-mă chinuie iar conştiinţa.La naiba ea!

Marţi; 12.04; ora: 06:17 a.m.
Suntem la 'noi' în cameră şi ne pregătim, însfârşit, de somn. Eu îmi scot pistolul de la curea.
Lee: -Ai grijă să-l ţi pe ăla aproape, fiindcă ceva ciudat este cu copilul ăsta.
Eu: -Da, ştiu. Ceva lipseşte din povestea lui. Ceva nu ne spune..
Ne-am pus în pat, iar într-a doua secundă Lee a adormit. Cred că iubeşte somnul. Eu mi -am băgat pistolul sub pernă şi mi -am continuat somnul.

Ora 10:48 a.m
Mă trezesc cu greu şi mă duc să îmi fac un duş. După vre-o 10 minute ies şi eu cu un prosop în cap şi o pereche de blugi pe mine.
Mă uit prin casă, dar nu văd pe nimeni,iar în living nu este nici Don. Îmi scot pistolul de la pantaloni, cu garda sus mă hotărăsc să ies afară. Dacă-l prind pe Don o să-l omor!
În faţa casei nu este nimeni, aşa că mă duc în spate. Curtea este goală, la fel şi casa.
-Nu, nu, nu, nu!!!!
Mă duc la poartă şi văd că este deschisă.
-Afurisitul ăsta de copil! Când o să -l prind o să -şi dorească să-l fi mâncat umblătorii!
Ies afară şi văd nişte urme care duc în pădure. Le urmăresc până la un tufiş! Dintr-o dată aud zgomote. Mă ascund în acel tufiş să văd cine este. În următorul moment din acele stufărişuri iese Don.
-Bingo! Aici erai,mucosule!
Imediat sar pe el şi îl trântesc la pământ,iar în secunda doi i-am şi pus pistolul la tâmplă.
Eu: -Undeee sunttt??
Don:-Staiii! Ken! Nu ştiu despre ce vorbeşti.
Eu: -Nu te mai preface! Dacă nu îmi spui unde sunt ,jur că te omor!!
Don: -Eu...
Inima-mi spune să apăs pe trăgaci, însă mintea -mi spune să -l torturez până aflu ce a făcut cu prietenii mei.
Eu: -Ascultă-mă că nu este de joacă! Nu o să am nici cea mai mică ezitare!
Şi îi înfig mai rău pistolul în tâmplă.
Dintr-o dată Lee şi Dylan aleargă spre mine şi mă ia de pe Don.
Lee: -Ken, ce naiba faci?!
Eu:- P-Prieteni!! Am crezut că..v-a omorât.
Dylan: -Ce tot vorbeşti?! Don ne arăta un mod mai simplu de a vâna căprioare.
Între timp vin si cele trei fete.
Rose: -O,Doamne!Don! Eşti ok?
Don:-D-Da.
Diz: -Kentin, ce te-a apucat?!
Eu: -Îmi pare rău că mi-am făcut griji!!Orice aţi spune eu tot nu o să am încredere în mucosul ăla! -spun eu nervos, şi plec spre casă.
Intru în camera mea şi mă arunc în pat. Cu faţa în perină mă uit la pistol şi îl flutur prin aer.
-Poate că ai exagerat puţin.Era unu contra cinci. Nu cred că avea cum să-i omoare pe toţi,dude! -mă mustrează conştiinţa.
Observ cum Dizzie intră în cameră,dar o ignor.
Diz: -Ken, ce s-a intâmplat acolo?
Eu: -Nimic!
Diz: -Şti, Don este un băiat bun. Poate că ar trebui să îi dai o şansă.
Şi -mi întorc capul în partea opusă.
Diz pleacă, iar la uşă se opreşte.
Diz: -Şi,Ken...
Şi -mi întorc privirea la ea.
Diz: -Poate că nişte scuze ar merge...
Eu: -Scuze! -spun bosumflat.
Diz: -Nu mie, enervantule! Lui Don!
Iau o perină şi arunc spre ea.
Eu: -Ieşi afară! -strig eu.
Iar Diz scoate limba la mine şi pleacă.
Numai ideea de a-i cere scuze lui mă deranjează,dar dacă vreau să aflu ce ascunde atunci ar trebui să o fac.
După 10 minute cobor şi eu jos fiindcă ar trebui să iau toţi umblătorii ăia care stau la poarta mea.
Pe scări mă întâlnesc cu Rose care se uită la mine.
Rose: -Hei, Ken! Te-ai hotărât să cobori şi tu? -spune ea cu un zâmbet pe buze.
Eu: -Mda.Tu ce faci?
Rose: -Mă duc până în cameră. Revin şi eu în câteva minute. Astăzi o să mâncăm căprioară!!
Mă uit la entuziasmul ei care apare din senin .Mă amuză fata, cred că îi place mult să mănânce.
Eu: -Ook ! -chicotesc eu.
Rose nu este chiar aşa de timidă.Este ca un copil, mănâncă mult şi face multe trăznăi.Ca de exemplu ,în timp ce noi lucram la gard, ea s-a dat pe leagăn şi l-a rupt,iar ca să nu observe nimeni i-a făcut un nod,şi când s-a pus şi Diz, a picat cu tot cu leagăn. Şi când s-a dus Diz s-o întrebe, a găsit -o dând spargere la ultimele dulciuri din casă. A fost amuzant momentul fiindcă se murdărise toată de ciocolată şi nu recunoştea.
După ce am vorbit cu Rose, m-am dus direct la cadavrele de la poartă. Între timp a venit şi Don să mă ajute.
Don: -Ai nevoie de puţin ajutor?
Eu: -Nu este necesar.
Don: -Nu. Chiar te rog! Din vina mea se află toţi morţii ăştia aici.
Într -un final am acceptat ajutorul.
Don: -Şti, chiar îmi pare rău că te-am făcut să crezi că le -am făcut ceva prietenilor tăi. Eu doar încercam să ajut.
Eu: -Este ok. Eu ar trebui să îmi cer scuze că ţi -am pus un pistol la cap.
Don: -Nu, înţeleg. Ai reacţionat aşa fiindcă îţi făceai griji pentru prietenii tăi.
Liniştea se lasă şi noi reuşim să îi adunăm pe toţi într -o grămadă pentru a-i arde.
Don: -Şi.. Ken, ştiu că nu îţi pot cere nimic şi ştiu că nu ai încredere în mine, dar sunt un băiat bun,crede-mă.
Eu: -Este bine de ştiut.
-O-i fi tu un băiat bun, dar ascunzi ceva. Ştiu asta! Şi o să aflu ce!

Sorry că a durat atâta pentru un capitol. Nu luaţi în seamă greşelile şi sper că vă place.
Oare ce secret ascunde Don?

Zombie AttackWhere stories live. Discover now