Uitare [Vol. 2]

Capitolul 9: Adevărul gol goluţ

***Dante***

Credeam că mă vindecasem complet când am ajuns la casa cea veche din mijlocul pădurii însă... mă înşelam. Corpul îmi trepida şi tremura din toate încheieturile. Ceva nu era în regulă cu mine şi mă temeam că spusele Arishei cum că aş luao razna să se adeverească.

Mi-am curaţat mintea şi mi-am strâns aripile în corp în timp ce intram în casă. Mirosul acela uşor de vanilie mi-a gâdilat nările. Prezenţa lui Colţişori se simţea peste tot în casă, ceea ce însemna că please acum câteva ore...

- Dacă m-ai chemat aici ca să-mi ţii şi tu o predică, ei bine Arisha ţi-a cam luat-o înainte. Deja am avut parte de o predică, nu mai am nevoie şi de una din partea ta! am spus privindu-l încruntat.

Am intrat în camera pe care o distrusesem cu câteva zile în urmă şi pe care Izabell a refăcut-o după... încă nu-mi venea să cred cât de bine arăta acum, însă, speram să nu o mai distrug din nou.

-Sunt curios, frăţioare. Ce ştii tu despre Izabell, acum? mă întrebă Dorian aşezându-se pe canapea.

Eu am stat în picioare şi mi-am pipăit tivul tricoului. Era murdar şi rupt, aşa că l-am dat jos şi l-am aruncat într-un colţ al camerei, după care m-am apropiat de fereastră.

- Destule încât să ştiu că probabil mă urăşte şi că face parte din trecutul meu.

- Ai încercat vreodată să o înţelegi? Să vorbeşti cu ea, să încerci să vezi prin câte a trecut ea? spuse Dorian cu vocea furioasă.

Mi-am mişcat braţele deasupra capului, verificând dacă muşchii de pe spate mi s-au vindecat, însă întrebarea fratelui meu încă mă măcina.

- De ce aş face asta? Nu-mi pasă.

- Eşti un mare prost! pufni Dorian. Poate ţie nu-ţi pasă, însă ei da! Ai măcar idee că Marcus i-a şters şi ei memoria după ce tu ai coborât în Infern, ca mai apoi ea să te uite şi el să profite de ea?

Vorbele lui au sunat ca nişte suliţe de gheaţă care tocmai au fost aruncate în pieptul meu. Ce tocmai a spus? Ce a făcut? Ce dracu'?

- A... făcut ce? spun printre dinţi şi simţind cum mânia pune stăpânire pe mine.

- Ai auzit bine. A profitat de ea, iar tu ca prostul ai uitat-o... iar acum te întorci pe Pământ şi eşti altcineva. Nu mai eşti nici fratele meu şi nici iubitul ei. Nici tu nu ştii cine naiba eşti!

Am izbit cu pumnul în perete făcându-mi articulaţiile să tremure de durere şi zidul să crape. De ce naiba mă dureau atât de tare cuvintele lui. De ce îmi pasă atât de mult de Izabell. Gândeşte, Dante! Gândeşte!

Ea face parte din trecutul tău. Are incantaţiile tale tatuate pe spatele ei şi numai tu ştii ce înseamnă. Te priveşte cu regret şi cu furie, însă în spatele acelor ochi albaştri ştii că e mai mult de atât. Ea te cunoaşte....

- Nu te cred! Nu vreau să te cred! am şuierat printre dinţi.

- Şi atunci ce-o să faci? O să stai cu capul într-o ceaţă eternă, uitând de noi? De Izabell? Idiotule, ea te... iubeşte. Sau mă rog, te-a iubit, cândva.

De data asta pumnul meu nu a mai lovit peretele ci falca lui Dorian. Cuvintele lui mă înfuriau şi mă dureau atât de tare încât credeam că nu mai aveam mult până voi exploda. Nu avea nici un sens...

- Taci! Nu mai vreau să te mai aud! Minţi! Minţiţi cu toţii! Reynard avea dreptate... locul meu nu e aici...

Dorian îşi şterse buzele peste care i se prelingea sângele, după care mă privi fix în ochi.