Cronicile bizarului

Proiectul "Erinnerung"

Barul era complet gol. Podeaua era atât de curată încât îți vedeai reflexia în ea, nu era absolut nicio urma de pantof sau dâră de nămol lăsate de vreun boschetar, pe mese nu se varsase nimic astăzi și nu erau deloc lipicioase ca în alte zile, iar tot ce se auzea era o melodie în surdină și vocea mea care o fredona afonic. Era trecut de 10, eram oarecum obosit, dar ceea ce mă făcea să mă cutremur cu adevărat era dezamăgirea profundă ce creștea tot mai repede în sufletul meu și mi se agăta de fiecare parte a corpului și parcă incercasă mă imobilizeze, să ma puna la pământ și să mă lase să mor singur, în locul ăsta uitat de orice făptură vie. Chiar asta începusem să cred despre micul meu bar - că fusese uitat de toată lumea din orașul ăsta. Adică să luăm toate variabilele în calcul! Războiul doar ce începuse, 18 milioane de compatrioți americani luptau pe zeci de fronturi împotriva naziștilor și a japonezilor, gândește-te cum se simțeau cei care nu au plecat în razboi pentru că aveau probleme fizice sau au fost mult prea fricoși. Îți spun eu! În primul rând erau îngrijorați pentru prietenii și familiile lor care puteau să moară în orice moment și, pe de altă parte, se simțeau inutili, fără vreun scop anume, fără o folosință clară. Și ce face un om care se simte așa prost? Îți spun eu! Bea! Bea ca să-și înece amarul. Al doilea lucru care trebuie luat în calcul este faptul că reînnoisem stocul, aveam băutură la discreție și îmi permiteam să o las la un preț de nimic, cu toate că tot ce aveam era de o calitate aparte, ai fi băut cu zilele din același whisky și tot nu ți s-ar fi scârbit. Trebuie menționat că în tot orașul erau doar vreo trei baruri, plus încă doua cârciumi jegoase în care făceai hepatită și doar stând pe scaun. Chiar nu puteam să îmi explic ce se întâmplă.
Am simțit o căldură puternică pe interior. Niciodată nu am mai fost așa de fericit să aud scârțâitul ușii. Era un domn înalt, i-aș fi dat vreo 30-35 de ani. Era îmbrăcat într-un costum de culoare închisă, ce părea destul de scump. Avea o cravată foarte frumoasă - mătase naturală! Avea părul tuns recent și își aranjase fiecare fir de păr, iar bărba fusese tratată foarte grijuliu. Arăta exact ca un gentleman. Avea o figură familiară, dar nu îmi venea în minte un nume sau orice altă informație legată de el. Trăind într-un oras așa mic ai crede că îi cunoști pe toți!
- Îmi pari cunoscut, am făcut eu în timp ce turnam băutură în două pahare. Ești de prin părțile astea?
- Nu chiar, mai trec pe aici, dar nu pot să spun că aparțin vreunui loc. Pur și simplu, meseria mea mă obligă să călătoresc foarte mult. Jason, îmi pare bine, se prezenta el.
- Frank! m-am prezentat și eu. Dacă nu sunt prea indiscret Jason, cu ce te ocupi?
- Diverse schimburi, tranzacții, știi tu. Tu? De cât timp ești barman?
- Nu sunt doar barman, i-am zâmbit. Dețin locul ăsta. Totuși nu e așa un mare lucru, e o viață destul de plictisitoare. Uneori chiar îmi doresc să am o slujbă ceva mai palpitantă.
Am continuat să vorbesc cu Jason. Am început să ne povestim tot felul de întâmplări și râdeam cu gura până la urechi. Cu toate că îl știam de câteva ore, îmi părea un om de treabă, genul de persoană care e mereu sufletul petrecerii. Nici nu trebuia să vorbească, doar îți zâmbea și te înveseleai și tu.
- Mor de foame, făcu el. Unde pot să mănânc și eu.
- E trecut de miezul nopții, toate restaurantele sunt închise, dar din fericire magazinul lui Nancy e deschis mereu. Hai, am spus în timp ce mi-am luat paltonul.
- Nu mai ai treabă la bar?
- Ești singurul meu client pe ziua de azi, nu mai are rost să țin deschis dacă pleci și tu, i-am zâmbit.
Magazinul nu era departe de bar, însă pe frigul ăla cele 2 minute de mers au părut două ore. Felinarele erau stinse și străzile erau goale - dar ora târzie și frigul exagerat constituiau un pretext perfect. Am intrat în acel magazin despre care îi spusesem lui Jason. Nu am văzut-o pe Nancy și am constatat că e în depozit. Am luat câte ceva de mâncare și i-am lăsat câțiva dolari pe tejghea. Dacă nu era ea în magazin înseamnă că avea treabă serioasă, așa că nu am îndrăznit s-o deranjez. Am plecat spre apartamentul unde Jason stătea în chirie. Pe drum mi-a mărturisit că e un bucătar excepțional, iar mai apoi m-a invitat să mănânc cu el:
-Parcă are alt gust când mănânci singur!
Apartamentul lui era mai aproape ca al meu și oferta includea și o cină gătită, puteam să refuz așa ceva!?
Am urcat treptele blocului în grabă și am ajuns în apartament. Jason a început să mărunțească niște legume, așa că eu am plecat în explorarea micului apartament. Am intrat într-una din camere. Era o cameră foarte întunecată - toate obloanele erau trase - și mirosea îngrozitor a igrasie. Pe măsuța din mijloc era un video-proiector. Am apăsat butonul de pornire. Pe peretele din fața mea a apărut președintele Roosevelt în scaunul său cu rotile.
- Dacă vedeți asta, vreau să vă anunț că războiul s-a terminat, vorbea pe un ton îngrijorat, dar cu o ușoară nuanță de compasiune. Am fost înfrânți! Am rămas fără oameni, fără muniție, fără resurse. Azi, 21 Decembrie 1945, îmi anunț oficial demisia de la postul de președinte al Statelor Unite ale Americii. Dacă vedeți asta ascundeți-va! Ascundeți-vă cât de repede puteți! Îmi pare rău că nu am putut să fac nimic să vă salvez... Îmi... îmi pare rau.
Filmarea s-a terminat brusc, iar pe perete a rămas doar un dreptunghi de lumină. Nu înțelegeam ce tocmai văzusem. Războiul doar ce începuse, nu avea cum să fie 1945. Aveam un sentiment foarte ciudat. Un lucru imposibil tocmai se întamplase.
- Nu face fața asta, e adevărat.
M-am uitat spre ușă. Cel care vorbise era Jason.
- Filmarea e de acum patru ani, continuă el. Frank, Statele Unite au pierdut războiul, au fost măcelăriți de către naziști.
- Imposibil! am țipat eu. Acum o lună SUA a intrat în război și tu îmi spui că astăzi suntem în anul 1949!?
- Da, chiar asta fac, vorbea pe un ton calm. Ești unul dintre oamenii care s-au ascuns, doar că tu ai fost singurul care nu a fost găsit niciodată. Momentan, ești singurul om în viață de pe continentul ăsta, probabil mintea ta n-a vrut să accepte asta și derulează la nesfârșit acest scenariu ieftin care maschează realitatea.
Eram cuprins de panică, nu îmi simțeam picioarele, capul îmi zvâcnea. Acum îmi părea foarte ciudat că nu văzusem un om toată ziua, începusem să fiu înspăimântat teribil de asta. Dar nevoia de cunoaștere creștea din nou în mine. Jason spusese că sunt singurul om în viață de pe continentul ăsta...
- A... atunci tu cine ești? Ce ești? am întrebat eu încercând să maschez frica din voce.
- Eu? Eu nu exist cu adevărat, sunt o fantasmă a imaginației tale, sunt un semnal de alarmă care trebuie să te aducă înapoi cu picioarele pe pământ.
Acum eram mai mult furios. Simțeam o frustrare ce îmi umplea venele și fiecare arteră. Urla să fie eliberată. Am făcut un pas, l-am luat de sacou și l-am trântit de perete.
- Te joci cu mintea mea, nu? Asta faci, te joci cu mintea mea! am țipat din fundul plămânilor.
- Chiar crezi că asta fac? mă întrebă cu o voce încă liniștită, calmă. Dacă vrei o dovadă doar trage obloanele și uită-te pe geam.
Am făcut întocmai ce a spus el. După ce am tras obloanele am fost cuprins de panică și am simțit cum lacrimile încep să îmi șiroiască pe obrajii roșii. Toată partea de sud a orașului fusese bombardată și nu recent. Bărbatul avea dreptate. Chiar eram ultimul supraviețuitor.
- Și... acum... ce e de făcut? am întrebat tocmai când am reușit să-mi stăpânesc vocea.
- Depinde. Poți să încerci să scapi de pe continent - ar fi greu, dar nu imposibil - și odată ajuns în Europa vei fi omorât de naziști ca restul americanilor, făcu o mică pauză, sau poți alege calea ușoară, spuse și arătă spre sticluța de pe masă.
Am ridicat sticluța. M-am uitat pentru câteva secunde la ea. Adevărul e că îmi era frică de moarte, dar mai frică îmi era de o viață de chin. Mâinile îmi tremurau teribil, dar asta nu m-a oprit să duc sticla cu otravă la gură. Am baut un gât sănătos, cât să fiu sigur că nu o să mă mai trezesc vreodată. Am început să simt o durere intensă la nivelul abdomenului, durere care m-a țintuit la podea. Privirea începuse să mi se încețoșeze, dar, chiar și așa, în ultimele momente ale existenței mele l-am văzut pe Jason cum ridică receptorul telefonului de pe perete și formează un număr:
- Kramer la telefon. Spune-i fuhrer-ului că experimentul a mers perfect. Da, am avut control deplin asupra creierului subiectului.
Jason "Kramer" făcu o scurtă pauză și îmi zâmbii viclean cu gura până la urechi.
- Am aplicat prototipul pe soldatul american capturat săptămâna trecută.
În sfârșit am înțeles ce s-a întamplat cu adevărat. Îmi schimbaseră amintirile, își bătuseră joc de mine și în final mă omorâseră. I-am zâmbit înapoi satisfăcut. Cu toate că nu îmi aminteam nimic despre viața mea adevărată, mi-am dat seama că murisem ca un erou, numai și numai pentru America.