Sunt iubirea ta

Capitolul 16. Șase ore

- După mai multe ore. Nu știu câte. Multe... I-a sunat telefonul. A răsuflat ușurat și s-a prăbușit pe canapea. Luna îi lumina trupul aplecat. Stătea cu coatele sprijinite pe genunchi susținând-și capul cu mâinile. La un moment dat am avut senzația că râde. Am ieșit din ascunzătoare și m-am apropiat de el. Dar... nu râdea. Plângea... Plângea așa cum nu a mai făcut-o niciodată. Trecuseră mai mult de șase ore. Șase ore în care nu a fost om. Șase ore în care a urlat de disperare că nu poate să te găsească, continuă să-mi povestească privind în gol. Apoi alte șase ore în care a plâns. Nu l-am văzut niciodată în starea aceea. Nici măcar când au murit părinții noștri.

Nu-mi dau seama dacă tot ceea ce spune s-a întâmplat cu adevărat. Încă nu m-am lămurit care este starea ei de sănătate. Nu știu dacă acum se află în lumea ei sau dacă este în lumea noastră.

- Dar nu cred că trebuia să fie atât de îngrijorat, încerc eu să înlătur eticheta de vinovată care atârna de gâtul meu.

- Cum adică să nu fie îngrijorat!? îmi spune sigură pe ea de parcă citește într-o carte toate cuvintele pe care le spune sau care urmează să le spună.

- Păi nu avea motiv, îi spun fără prea multă convingere.

- Tu nu știi ce vorbești! Cum să nu aibă motiv? Tocmai ce coborâsei din mașina lui, noaptea, într-un loc necunoscut, singură, fără cineva care să te apere... Pe bune, Evelyn! Tu chiar nu ți-ai dat seama cât de mult te iubește?

Cuvintele ei se năpustesc peste mine precum un duș rece într-o seară geroasă de iarnă. Uimirea din ochii ei albaștri îmi oprește pentru o secundă inima.

- Eu... Eu nu...

Ah! Nu știu ce să spun. Nu știu ce ar fi bine pentru ea să audă de la mine în clipa asta.

- Nu știai, nu-i așa? Tu ai nevoie de cuvinte pentru a ști. Tu nu vezi și nici nu simți dacă nu auzi blestematele alea de cuvinte pe care el nu este în stare să le spună. Și nu doar pentru că nu le simte. Doamne ferește! Nu ar fi posibil așa ceva. Nu le spune pentru că, vezi doamne, nu vrea să-ți strice planurile.

Vocea ei deja se aude dincolo de pereții camerei iar duritatea cu care vorbește îmi provoacă fiori reci pe șira spinării. Nu știu cum să interpretez această... discuție. Mă ceartă pe mine pentru că nu mi-am dat seama că el mă iubește? Îl ceartă pe el că nu vrea să-mi spună? E supărată pe planurile mele? E supărată pe el?

Ce vrea acum de la mine? De ce îmi spune toate lucrurile astea?

Și eu care credeam că ea este cea care are nevoie de ajutor. De ajutorul meu.

- Sunteți doi ciudați, coboară un pic vocea dar păstrează duritatea cu care pronunță fiecare cuvânt. Doi ciudați bolnavi de prea multă iubire. În seara aia mi-a spus ce simte pentru tine. Și-a deschis sufletul în fața mea dar sunt convinsă că nu și-a dat seama ce face. Nici măcar nu cred că a remarcat prezența mea acolo, lângă el. Te iubește Evelyn! A fost dragoste la prima vedere. Nu prea ai cum să ocolești o astfel de dragoste. Nu poți să nu o vezi, să nu o simți și nu poți nici să o uiți.

- Maria, încerc să o scot din starea în care se află și să o fac să se uite la mine.

- De ce mă tot întrerupi cu prostiile tale. Eu vreau doar să vă ajut. Degeaba trăiești dacă îți ascunzi sentimentele. Degeaba întâlnești dragostea dacă îți este teamă să o declari. Degeaba ești iubit dacă nu recunoști că iubești.

Tac și ascult ce spune. Cred că are dreptate. Acum îi dau dreptate dar atunci... Nu! Poate că am greșit când am fugit...

- În noaptea aceea am înțeles că iubirea este un sentiment puternic. Un sentiment magic pe care doar anumite persoane au norocul să-l recunoască și să și-l însușească pentru ca apoi să-l și trăiască. Nici tu și nici Alex nu realizați cât de norocoși sunteți că aveți această ocazie... Știu ce gândești acum, tresar când o aud șoptind lângă urechea mea. Crezi că sunt nebună, nu-i așa?