Dulce întrerupere

Capitolul 2

„Am fost singură și tristă-odată,

Să mă consoleze, n-aveam pe nimeni

Așa că purtam o veșnic zâmbitoare mască,

Sentimentele să mi le-ascund dup-o minciună."

Își petrecu prima parte a zilei aranjându-și hainele în dulap, vesela și tacâmurile prin sertare și vitrine, cărțile în bibliotecă, organizându-și cămara și ronțăind câte un biscuite printre țigări și cafele. Bineînțeles că hainele trebuiau aranjate la dungă, cărțile în ordine alfabetică și toate trebuiau să arate exact așa cum voia ea, așa că atunci când raftul de haine cedă, nenorocind munca ei de câteva ore, își pierdu răbdarea.

Și acum avea nevoie de o nouă vază. Căci bibeloul oricum nu-i mai trebuia.

Însă când cutia cu cafea i se răsturnă peste vasul cu zahăr, peste cel cu sare și peste toate recipientele cu condimente, își pierdu cumpătul. Închise ochii și strânse din maxilar până aproapesă-și transforme măselele în pudră. Începu să numere, dar trecu de 40, și număratul nu avu niciun efect. Înșfăcă pachetul de țigări și o geacă din cuier și ieși.

Nu mai suporta să stea închisă, deși niciodată nu fusese genul care să iasă la aer curat. Poate că toate prin câte trecuse o afectaseră mult prea tare, mult prea adânc pentru a mai putea pricepe și pentru a mai putea schimba ceva. Și nici nu era sigură dacă mai voia să schimbe ceva. Ce mai conta? Și pentru cine să se schimbe? Pentru cele nouă pisici lângă care avea să sfârșească?

Rătăci stradă după stradă până ajunse în parcul mare al orașului. Privi în jurul ei și o stare de nostalgie o cuprinse. Portocaliul aprins și verdele crud fuseseră dintotdeauna culorile ei favorite, iar acum arțarii, plopii și teii, toți erau înveșmântați într-o paletă de nuanțe calde. De parcă focul s-ar fi jucat cu ei, dar în loc să-i ardă și să lase scrum și cenușă în urmă, le împrumutase doar din culorile lui. În loc să distrugă, împodobise. Dar focul nu face asta niciodată, e adevărat, aurul și argintul sunt curățate de foc pentru a deveni pure. Dar pe ea focul o lăsase goală, rănită și descoperită. Nu o curățase. Nu o purificase pentru vreun plan măreț. O făcuse fărâme și o lăsase singură, să fie împrăștiată de vânt. Cu pași reținuți și înceți, se îndreptă spre un arțar bătrân și se așeză la baza lui. Își aprinse o țigară, dar nu trase decât vreo trei fumuri și o aruncă. Toate-i mergeau azi pe dos și mintea ei chiar nu mai făcea față. Era prea împărțită între gândurile firești și cele pe care ea și le impunea în încercarea de a-și abate mintea de la cele firești. Iar trupul nu-i era departe de colaps. Închise ochii și se lăsă absorbită de calmul ce o înconjura. Numai vântul bătând alene mai mișca din când în când câte o frunză, în rest nimic. Liniștea devenise zgomotul ei favorit în ultimele săptămâni.

De mult nu se mai simțise atât de liniștită, de mult nu se oprise la o singură țigară, de mult -

- Domnișoară, sunteți bine?

Da, își dorise să fie întreruptă, dar nu acum când în sfârșit avea parte de liniștea dorită. Își dorise ca cineva să fie lângă ea când toate puterile o lasă și când disperarea o apucă. Să fie lângă ea și s-o scuture bine când își pierde rațiunea pe care a fost nevoită s-o dobândească.

Dar apoi să plece!

Nu pentru că nu i-ar plăcea să-i fie întreruptă și singurătatea, dar nu mai avea încredere în ea. De ce? Pentru că orice persoană se apropia prea mult de ea ajungea între șase scânduri.