Dragă Annie și Scurtu,
Data în care încep asta este 23 noiembrie. Ascult muzică tristă pe fundal și nu știu, toată seara am avut o stare d-asta asa foarte ciudată, care a pornit de la un subiect simplu: prietenie. M-am gândit la voi, frate și la câte lucruri am reușit să facem într-un singur an și la cât de multe s-au întâmplat și la cât de fericită sunt că voi sunteți ai mei și numai ai mei (mai mult sau mai puțin) și că existați și că acum citiți asta și da.
Ar trebui să spun că de când mă știu eu am avut doar două prietene bune? O fată Iris, care s-a mutat din România - acum stă în Franța - și Teo, o fată care a devenit prea cool pentru mine. În rest? Nu știu. Au fost trecătoare și au plecat chiar atunci când aveam nevoie de ele. Poate atitudinea mea shitty a fost un motiv pentru ele să nu mai țină legătura cu mine sau pur și simplu anii care au trecut peste noi și ne-au făcut să gândim diferit și să realizăm că nu avem nevoie de prietenii vechi.
Cel mai greu e să lași în urmă o persoană cu care ai fost prietenă atât de mult timp. Doare mai rău decât o despărțire. Sentimentul e același când îți simți inima ruptă în mii și mii de bucățele și, deși încerci să reclădești totul, o parte din tine e altundeva. Cu greu faci rost de una nouă și poate o să sune lame și poate că o să vă dați ochii peste cap și poate chestia asta va fi atât de mult recitită în momentul în care veți citi asta, încât nici nu va mai exista. Adevărul e că îmi e greu să mă gândesc că există șanse să vă pierd. Așa cum credeam că voi fi prietenă o viață întreagă cu cele două domnișoare menționate mai sus, aparent visul meu s-a destrămat pur și simplu. Așa că mă aștept la orice. Mă aștept ca odată să spun ceva sau să fac ceva și să vă decideți că nu sunt persoana potrivită pentru voi și să mă lăsați cu greșeala făcută și cu câteva scuze care o să fie în zadar.
Oricum, cel mai mult apreciez un lucru, pe care l-am găsit în comun atunci când m-am gândit la voi. Primul nostru contact (în afară de mesajele de pe Facebook / Whatsapp) a avut loc iarna și primul lucru pe care l-am făcut a fost să ne luăm în brațe. Strâns. Deși eram o străină și voi nu erați altcineva decât chipuri pe care le mai văzusem întâmplător. A fost o conexiune? Probabil. Când mai citesc noaptea facts (ca să mă păstrez și eu inteligentă), mai dau și peste anumite lucruri care aprobă că oamenii care sunt aproape de tine acum, au avut atomii legați de ai tăi la început. Deși e imposibil de știut și e doar o teorie, îmi place să cred că e adevărat. Mai cred, de asemenea, că într-o altă viață am fost acolo și ați fost și voi și stăteam în fața unei clădiri cu câte o scobitoare în gură și râdeam de oameni când treceau pe lângă noi. Chiar așa.
Vreau să știți că sunt mândră de voi, orice ați face (aluzie aici atât la domnu' de față, care face numai prostii, cât și la domnișoara cu prea multă imaginație). Orice ați vrea să faceți, sunt aici, atâta timp cât o să mai aveți nevoie de mine. Chiar și după. Sunteți prietenii mei până la sfârșit, v-ați băgat singuri în asta, deci ¯\_(ツ)_/¯. Ca să-mi continui ideea, oamenii care o să fie împreună cu voi o să fie extraordinar de norocoși, pentru că sunteți niște indivizi cu niște personalități puternice. Sunteți minunați, frate. Sper că știți și voi asta, iar dacă nu, aici sunt eu să vă reamintesc. N-am niciun motiv să vă mint, pentru că dacă nu îmi plăcea de voi, nu vă scriam asta.
Mă regăsesc în tipul persoanei singuratice - da, încă o fac, dar nu atât de mult. Obișnuiam să stau în casă cu zilele și să nu fac absolut nimic, decât să scriu și să mă uit la televizor și să duhnesc pentru că îmi era prea lene să mă spăl. Un lucru pe care-l apreciez la voi (și probabil mama vă iubește pentru asta) e că mă scoateți din casă. Mă faceți să-mi placă să stau cu oameni, să socializez, să mă comport și eu, măcar o singură dată, ca un copil obișnuit, care se simte bine alături de prieteni și mai uită de câte o grijă de acasă sau de câte un test pentru ziua următoare. Ați reușit să mă faceți să simt o mulțime de lucruri, de la iubire totală, până la ură absolută (da, aici aduc aminte de geloziile inutile și de preasfințitul somn de la șapte dimineața, iar dacă ultima aluzie nu este înțeleasă, patru litere sunt de ajuns: MNAC). Nu cred că o să uit vreodată amintirile mișto cu voi, în care ieșeam pe la unșpe să cumpărăm țigări de la Kioșc, sau când am trimis de revelion mesaje vocale de zece minute către Cătălin Bîrlea, sau când ne-am ținut spatele atunci când a fost vorba de minciuni destul de gogonate, sau când făceam teatru pe stradă și nenea de lângă cimitiru' ăla de pe Troiței ne urmărea cu haz, sau când stăteam în curte și râdeam pe diferite subiecte stupide, sau când.
