Numai ce terminasem "Despre ploaie" a lui Martin Page si hotarasem sa intampin urmatoarea ploaie cu bratele si inima deschise. Eram dornica sa aflu povestea micutelor picaturi hoinare, dornica sa aflu cum arata norii din alta perspectiva decat a noastra, a muritorilor ignoranti, dornica sa le fiu alaturi in ultimele clipe din scurta lor viata si sa le urez succes in noua lor aventura ce avea sa inceapa odata ce drumul catre Eter va fi strabatut in chip de abur. Ies afara,caci lumina galbuie a becului din camera imi da o stare de artificial sufocant.Din locul sau preferat,poate pentru ca arata superioritatea fata de cei neinzestrati cu abilitatea de a face salturi incredibile, ma intampina motanul cu un miorlait de pe undeva de la granita dintre "Imi pare tare bine sa te vad" si "Acorda-mi atentie fiinta mediocra!". Ma amagesc singura crezand in prima varianta si alint faptura ce imi multumeste in felul ei:toarce. De la livelul solului se aude un marait ce se voia amenintator. Nu stiu daca amenintarea era pentru mine,pentru ca am avut indrazneala sa ofer afectiunea mea altcuiva, sau pentru pisica ce se bucura de ea. Pentru a-mi dovedi impartialitatea si echitatea ma aplec si o mangai pe batrana Lady. Dupa ce sunt instiintata ca dragostea mea nu mai este solicitata printr-un scurt latrat, imi continui drumul pe cararea ce duce inspre spatele casei. In drum, salut trandafirii ce si-au facut intotdeauna datoria de a inveseli gradina cu mare constiinciozitate, chiar si spre inceputul iernii, aducandu-le atat respectul cuvenit cat si eticheta de batrani nebuni si obsedati de munca, datorita indarjirii lor de a ramane in curte un timp indelungat. Unul din ei incepuse sa incarunteasca, rosul aprins de pe vremea cand era doar un boboc naiv fiind acum spalacit, batand spre roz. Curmandu-i suferinta, ii rup petalele pe care le transform apoi in confetti pentru o petrecere ce nu avea sa aibe loc niciodata. Simt o picatura rece pe umar, ce imi coboara pana in suflet si uda micuta planta ce se numeste speranta. Astept atingerea altora, dar intarzie sa apara. Ma indrept catre visinul relativ tanar, ce m-a rasplatit pentru apa daruita, inca de la inceputul primaverii, cu fructe multe si stacojii. Intind mana pentru a lua cateva si incerc sa zabovesc cat de putin posibil sub crengile pomisorului, nu din nerecunostinta sau antipatie fata de umbra, ci din dorinta de a nu pierde nicio picatura din asa-zisa ploaie ce nu are destula vlaga nici pentru a ridica praful. Totusi eu nu imi pierd speranta, continui sa astept langa copac si privesc norii ce imi invita imaginatia intr-o lume a balaurilor si a zanelor. Dar calatoria mea in lumea inchipuirilor este intrerupta brutal de un strigat. Mai zabovesc cateva clipe, dar in zadar. Se pare ca ploaia nu m-a iertat inca pentru blestemele smulse de pe buzele mele, din cauza unei perechi de pantofi murdare sau a unor carti ude. Sansa de a ma cai si iertarea au sa vina, dar nu astazi. Astazi mi-a aratat ca poate fi dorita, dar ca se poate lasa asteptata, pentru a-si reface mandria pangarita.
