Niflheim

Capitolul 1

"Even if you are a small forest surviving off of moon alone, your light is extraordinary."

- Nayyirah Waheed, salt

❄❄❄

- Uite, Esmae, a început iar să ningă! exclamă Elliott bucuros, înălţându-și ochii de chihlimbar spre cerul întunecat din care cad fulgi mari de zăpadă, parcă dansând în drumul lor spre pământ.

Îi zâmbesc trist fratelui meu mai mic și îi strâng ușor mâna subţire și rece. Au trecut cinci luni, dar ninsoarea continuă să acopere ţinuturile din Kentucky, îngheţând totul în calea ei. Când eram mică, stră-bunica îmi povestea că a fost o epocă de gheaţă acum trei sute cincizeci de ani și era de așteptat să mai vină una.

- Soră, o să mai vină vreodată primăvara? mă întreabă Elliott prinzând în mână un fulg de nea.

Oftez adânc, dintre buzele mele ieșind valuri mari de aburi și îi mângâi creștetul capului acoperit de fesul gros din lână.

- Sigur că da, puiule, nu te mai gândi la asta.

Fratele meu mereu a preferat anotimpul rece; eu îl detest. Urăsc zăpada și tot ce e umed și rece și când am auzit că mătușa locuiește într-un oraș călduros ca Louisville m-am bucurat. Dar acum nici aici soarele nu mai strălucește și toate orașele din ţară sunt sub zăpadă. Mătușa ne-a luat sub aripa ei protectoare pe mine si pe Elliott după moartea părinţilor noștri, acum cinci ani și nu pot să îi mulţumesc îndeajuns pentru asta.

Gerul se înăsprește parcă și mai tare, că simt fiori reci ca de gheață în tot corpul. Degeaba sunt îmbrăcată gros, niciodată nu am rezistat la frig. Elliott strănută ușor de două ori și apoi tușește înfundat.

- Sa intrăm în casă, știi că ești răcit.

În conacul vechi al mătușii suntem întâmpinaţi de focul care arde de zor în șemineul vechi și de mirosul de scorţișoară și portocale. Crăciunul a trecut de mult, dar au mai rămas câţiva cozonaci delicioși cu stafide și nuci făcuţi de mătușa. Elliott urcă treptele spre dormitor iar eu mă așez turcește în faţa șemineului, pe covorul persan. Iau ultimele lemne rămase în coșul de lângă și le arunc în foc, acesta scoţând câţiva scântei și aprinzându-se mai mult. Îmi încălzesc mâinile reci ca gheaţa.

Simt o mână caldă pe umăr și tresar un pic. Fabien se așează pe covor lângă mine afișând zâmbetul lui larg obișnuit. Nu înţeleg cum poate să aibă mâinile așa calde pe vremea asta, oricât de mult ar fi stat lângă șemineu. Continui să privesc spre foc.

- Nu ţi-e teamă?

Mă privește nedumerit și se încruntă ușor, dar sunt sigură că știe despre ce vorbesc.

- Că o să fie iarnă pentru totdeauna? continui, văzând că nu îmi dă niciun răspuns. Că nu o să mai vedem niciodată soarele?

El chicotește, întotdeauna a fost un optimist convins.

- Esmae, nu mai vorbii prostii. Primăvara va veni curând, o să vezi.

Mă îmbrăţișează strâns la pieptul său cald și parcă nu-mi mai e așa frig. Fabien e fiul cel mare al mătușii, dar îmi e mai mult ca un frate decât verișor și ne înţelegem bine de când eram mici. Mi-aș dori să fiu și eu atât de optimistă, să cred că infernul ăsta de gheaţă se va sfârși curând, dar ceva îmi spune că e abia începutul. Presimt că vor veni vremuri grele și vom avea multe de suferit.

- Mă duc să iau lemne pentru foc, zice Fabien rupând îmbrăţișarea și se ridică de pe covor.

- Vin și eu.