Asasini cu ochi albaștri - 1.Spionaj si alte belele - În editare

» Cand amintirile mor «

* Hei, spioni ! Acesta nu este chiar un capitol, ci mai mult o amintire a lui Sarah, ce este semnificativa atat pentru actiunea viitoare, cat si pentru cea precedenta. Lectura placuta ! *

Aveam 10 ani. Parca, nu imi pot aminti totul clar. Imi amintesc insa ca era o zi calduroasa de vara, una din acele zile in care parcurile sunt pline ochi si nu gasesti nici un loc liber la vreo terasa, daca ai vrea sa bei un suc rece, pentru a te mai racori. Cerul era atat de clar incat eram surprinsa ca nu pot vedea universul si toate enigmele sale prin el, ca printr-un subtire geam de sticla. Imi placea sa privesc soarele cu mare atentie, la ora la care el ardea cu cea mai mare putere, pentru ca aveam un joc straniu si inspaimantator pe care il jucam doar cu mine insami si nimeni altcineva nu avea voie sa stie despre el. Se numea "De-a orbii" si a fost primul meu secret adevarat, sau primul caruia ii dadeam eu importanta. Imi placea sa privesc lumea, in intregimea sa, dupa ce intunericul agonizant cauzat de razele mult prea puternice ale soarelui imi parasea treptat privirea. Reveneam in scurt timp la normal, si asta ma facea sa ma simt puternica chiar daca nu depindea de mine. Asta facusem si in ziua aceea.

Il asteptam pe tata in camera mea. Ca de obicei, nu scoteam nici un sunet ci doar stateam pe pervazul lat al ferestrei largi deschise. Imi era teama ca urma sa cad, dar nu ma miscam de acolo. Era locul meu preferat din casa si stiam ca il pot pierde in orice moment. Imi era teama ca vom fi dati afara si vom ramane pe drumuri. Casa noastra, casa noastra. Imi placea aici, chiar daca era o locuinta modesta si sumbra. Cred ca la varsta aceea, totul mi se parea sumbru. Dar imi placea, imi placea portocaliul vechi al peretilor si sunetul usilor ne unse ce scartaiau la fiecare miscare. Imi placea salteaua mea tare de culoare albastra, si lumina difuza din fiecare incapere. Imi placea mica mea colectie de iepurasi de plus si rochita mea din stofa rosie. Ma faceau sa ma simt in siguranta, dar eram atat de naiva. Picioarele nu imi atingeau podeaua prafuita, iar buclele blonde ca spicul de grau aproape imi atingeau genunchii, la cat de aplecata stateam. As fi putut cadea si pe podea, nu doar pe fereastra, daca stau sa ma gandesc. Era amuzant sa ma echilibrez si chiar ma concentram la asta. Cand m-am lasat pe spate, am auzit sunetele sparte ale claxoanelor urland in plina de strada, iar zgomotul aglomeratiei ma ametea putin. Cand m-am aplecat din nou in fata, am auzit podeaua vibrand sub pasii apasati ai tatalui meu. Venea spre mine, speram doar ca nu era din nou furios pe mine. Fusesem cuminte, nu facusem nici un rau.

Cand usa camerei mele se deschise brusc, am auzit din nou acel scartait atat de familiar si l-am zarit pe tata. Purta atunci o pereche de blugi de culoare neagra si o camasa alba, ingalbenita la guler si la maneci. Totusi aceea era camasa lui cea mai buna si ma intrebam de ce o poarta tocmai astazi si cu ce ocazie. Parul castaniu ii era dat pe spate, iar unghiile ii erau taiate de curand. Cand se apropie de mine, un vag miros de sapun de casa imi invalui narile. Mi-am ridicat ochii albastri spre chipul sau masliniu iar eu ma prinse de talie si ma dadu incet jos de pe pervaz, inchizand apoi geamul. Se facu putin mai liniste.

- Mia, ti-am spus de o mie de ori sa nu mai stai aici. Ai tu chiar asa o mare atractie pentru pericol ? ma certa atunci, abordand insa un ton bland si pasnic. Ma fulgera cu privirea, iar eu mi-am inaltat sprancenele.

- Porti camasa alba. am sesizat. De ce porti camasa alba ? am intrebat curioasa, iar el ofta cu mare greutate. Se lasa usor pe vine, astfel incat sa fie la nivelul meu.

- Azi vom face o vizita cuiva. Vrei sa stii cui ? imi zambi cu o oarecare falsitate , iar deja aveam o mica banuiala. Imi tot vorbise despre asta, ma tot pregatise pentru acest moment, insa eu nu ma simteam tocmai pregatita. Imi era frica.

- Nu vreau sa mergem. am afirmat, iar inima deja imi batea cu o prea mare intensitate in piept. Oricum nimic nu depindea de mine si asta ma speria si mai tare.