My Sweet Madness ✓

Eu #2 Final

Mașina se îndrepta spre mine în acea zi, cu farurile aprinse în plină zi. Nu m-am mișcat din acel loc. Buzele îmi tremurau și mi-am pus mâinile la ochi de frică. Îl auzeam pe el cum mă striga. Dar nu am reacționat. Mă credea nebună. Cu asta se ocupa el. Să îngrijească nebuni.

Am aflat mai încolo. Era psiholog, iar bunătatea lui nu însemna exact că mă iubea. A făcut-o să mă ajute. Vocile din capul meu nu le-am mai auzit din acea zi. Acum eu vorbesc și pentru ele. Gândesc pentru toate trei. Vocea mea interioară m-a avertizat încă de la început. Eu chiar eram nebună. Și cred că am știut asta mereu.

Îl iubeam. Îl iubeam al naibii de mult. Era totul pentru mine. Simțeam însfârșit că însemn pentru cineva. Am vrut și el să mă iubească, să îmi ofere acea afecțiune. Să mă sărute încontinuu. Mă comportam precum un copil pentru că el adora să mă vadă cum zâmbesc cât mai mult.

Aerul devine insuficient și îmi deschid brusc ochii inhalând în plămâni oxigen.

- Oh, domnișoară, v-ați trezit. Ce bine! E timpul să mergem la o plimbare.

Ignor vocea iritată a asistentei și mă întorc cu spatele în pat. Privesc geamul... Tânjesc după libertate! Oare el ce face? A trecut așa mult timp de când am venit aici, de când nu l-am mai văzut. 12 luni... pline de suferință, de singurătate, fără el, fără mângâierile sale, fără să-i pot auzi vocea.

Am slăbit, mă simt inferioară pentru toți cei din jur. Lumea e plină de aroganți, de înfumurați ce vor să se creadă peste puterile tale. Ei doar dau din gură și pun pe alții să le facă treburile murdare. În primele săptămâni aici, am început să plâng, să mă zbat și să țip. Ori de câte ori încercam să arunc cu lucrurile din cameră în ușă sau să zgârii pereții cu șuruburile patului, ei tot nu-mi dădeau drumul.

Mă țin închisă precum un animal sălbatic. Mi-au îndepărtat obiectele ce puteam să rănesc pe cineva cu ele sau chiar pe mine. M-au lăsat într-o singură culoare, alb. Ca și numele meu, totul e alb. Am crezut că semnifică ceva această culoare. Știu sigur că n-a fost niciodată o coincidență. Numele, camera, tricoul său din acea zi, cămașa ce i-am rupt-o când am avut o criză, halatul său după ce am aflat profesia sa... trebuia să-mi dau seama că se va ajunge aici.

Mă ridic din pat și mă îndrept spre ușă. Asistenta se ridică de pe scaunul ce stătuse până acum, privindu-mă în liniște.

- Unde vă duce-ți domnișoară?

- Ați spus ceva despre o plimbare.

Imediat aduc pe chipul său rozaliu un mic zâmbet de la cooperarea mea. Mă face să-mi fie și mai greață. Mă strâmb și aștept să-mi descuie ușa ca să plecăm. Se simte o răcoare ușor parfumată de mirosul sufocant de medicamente și perfuzii. Zgomote dubioase și asurzitoare se aud după fiecare ușă pe lângă care trecem. Spitalul ne distruge. Cât mai trebuie să îndurăm atât până să simțim libertatea pe propriile picioare?

Pașii mei sunt urmați de ai asistentei. Nu mă oprește când aleg să urc pe scara ce duce la acoperiș. Mă mișc încet cu o teamă ce îmi cuprinde printr-un tremur tot corpul. Deschizând ușa de tablă, simt cum mă prăbușesc și cad în genunchi.

- Domnișoară!

Țipătul isteric al femeii mă face să-i conștientizez prezența. Mă ajută să mă ridic în picioare, după care ii îndepărtez mâinile de sub subțioare. Vântul îmi deranjează părul negru, făcând un vârtej în jurul capului. Negrul mă învăluie și îmi închid ochii. Miros mireasma îmbietoare a primăverii... anotimpul meu preferat, mirosul său.

Zâmbesc incontrolabil cu toată gura și-mi dau părul de pe ochii. Îi deschid încet uitându-mă în sus spre cer. Soarele mă orbește, dar îmi oferă căldura ce-mi mângâie chipul. Îmi deschid brațele pentru echilibru și mă apropriind cu pași timizi de marginea acoperișului.

- Domnișoară! Să nu faceți vreo prostie! se uită speriată spre mine.

- Oh draga mea, mereu am făcut prostii. Nu mă pot schimba, n-am reușit când aveam o locuință și speranță, n-o să reușesc nici acum când sunt singură și distrusă. Viața m-a distrus încet, lăsându-mă în agonie pe zi ce trece. Știi cum e să fii îndepărtată și expusă oricărui pericol? Știi măcar cum m-am simțit eu în toți acești ani de viață? Azi am împlinit 19 ani. 19! La vârsta asta ar fi trebuit să simt libertatea, iubirea, să fiu independentă. La dracu cu tot! M-am săturat. spun aproape șoptit.

Chipul femeii era străpuns de milă și frică. De parcă ar simți ceva pentru mine. Nu mi-e mamă sau soră sau vreo rudă. N-am fost iubită și nu vor mai fi dăți pentru așa ceva.

- Te rog, mai gândește-te! Nu e bine ce faci, nimeni nu merită moartea. Întotdeauna e loc pentru mai bine.

Sunetul produs de ușa metalică ne captează atenția.

- Abygail! Să nu mai faci niciun pas!

De vocea lui autoritară îmi era tare dor. Schițez un zâmbet slab. De când l-am așteptat... Nu m-a vizitat nimeni niciodată, am fost uitată de toți. Acum când îl văd în hainele lui obișnuite, cu părul vâlvoi de la vânt, cu ochii săi albastri, îmi oferă fiori pe șira spinării. Chipul său e tras, riduri micuțe se joacă se fața lui, timpul își pune amprenta pe noi toți.

Mai fac un pas și ajung la margine. Până aici mi-a fost. Aș fi putut schimba ceva în viața mea? Poate că da, dar vreau să cred că mi-am trăit sentimentele cum am știut mai bine.

- Pa, James! Mi-a făcut plăcere să-ți fiu experiment. zâmbesc slab și mai fac un pas în gol.

- Abby!!!

Nu plânge dragul meu, nu m-ai iubit niciodată deci nu ar trebuii! Lacrimile reci îmi inundau chipul în timp ce cădeam cu viteză. Mi-am îmbrățișat corpul cu brațele tremurânde și am închis ochii. Părul îmi scufunda chipul în întuneric. Am simțit impactul, tare și puternic... până-n măduva oaselor. Corpul mi-a trosnit, sângele țâșnind în toate direcțiile.

Ce nu știa Abygail era că James o ținea în observație permanentă. El o dusese la spital, îi oferise o cameră mai bine mobilată decât celelalte. A iubit-o, o vizita când dormea și-i privea chipul străpuns de durere și nebunie. Trupul său firav se vedea că nu putea rezista toată viața. O săruta pe frunte și-i povestea trecutul lor împreună. Avea plasate camere peste tot. Când a văzut că se îndreaptă spre acoperiș, sărise de pe scaun, aruncase halatul și o luase la fugă pe scări.

Lacrimile îi înțepau ochii când o văzuse atât de aproape de sfârșit. A vrut să-i spună că o iubește, că vor rămâne împreună și că va avea grijă de ea. Dar nu a reușit.

După ce se aruncase, James fugise în direcția ei și căzuse în genunchi la margine. Plângea cu lacrimi amare, o pierduse... singura ce-i facea ziua mai bună prin zâmbetul ei de copil. Până la urmă a înteles-o, i-a înțeles suferința. Chipul ei îi va bântuii nopțile și zilele. Cu toată voința lui o va păstra în sufletul său.

Abygail White, fata ce a murit din nebunia dragostei.

Nu e niciodată prea târziu să iubim, doar să nu decădem din cauza ei.

SFÂRȘIT