De nedespărțit

Capitolul 1

Arunc o privire scurtă asupra ceasului de pe noptieră şi constat cât de târziu s-a făcut. E aproape miezul nopţii şi Adam nu a apărut. Chiar mă gândesc serios să mă duc după el, dar ştiu sigur că o să apară. Întotdeauna o face.

Îmi dau ochelarii jos şi îi abandonez lângă jurnal. În seara asta am scris doar o pagină, pentru că nu am făcut prea multe. Adam a lipsit cu desăvârşire din plan, cu toate că acesta îl includea inevitabil şi pe el. Oftez şi, după ce îmi clatin capul, mă decid să mă pun la somn. L-am aşteptat destul şi în ultimul timp întârzie cam des, ceea ce mă îngrijorează mai mult decât trebuia să o facă. E prietenul meu cel mai bun, nu iubitul.

Un zgomot înfundat îmi atrage atenţia imediat ce pun capul pe pernă. Mă întorc cu faţa spre fereastră şi prima oară îi văd mâinile care se ţin cu putere de pervaz. Folosindu-se de forţa din braţe, se ridică şi cu o mişcare uşoară, sare pe geam şi aterizează pe podea, chiar pe vârfuri. Deşi părinţii mei ştiu de vizitele lui nocturne, evită să îşi facă simţită prezenţa.

În sfârşit! exclam, dar îmi face semn să tac, ducându-şi un deget la buze. Unde naiba ai umblat azi? continui mai încet.

― Am avut treabă, îmi răspunde sec.

Îi zâmbesc cam forţat, încercând să mă arăt nederanjată de tonul şi felul în care a început să-mi răspundă, deşi am fost îngrijorată toată ziua. L-aş întreba de ce nu mi-a răspuns nici la telefon, dar prefer să tac şi să-l urmăresc cu privirea cum îşi dezbracă hanoracul şi îl abandonează la marginea patului, apoi îşi lasă toată greutatea pe partea lui de saltea.

Dormim împreună de când eram mici şi chiar dacă am crescut, continuăm să facem asta. Sau cel puţin încercăm, pentru că Adam e cam distras şi mereu apare în ultimul moment.

Vagul sentiment că urmează să îl pierd, mă aduce mai aproape de el şi îl cuprind cu braţele, vrând să-mi iau singură îmbrăţişarea pe care obişnuia să mi-o dea mereu.

― Mi-ai lipsit astăzi, îi recunosc eu.

― Mhm.

Se răsuceşte brusc cu spatele la mine şi îşi trânteşte faţa în pernă, pesemne că vrea să-l las în pace şi să doarmă.

Adam, s-a întâmplat ceva?

De ceva timp nu mai este el și încep să mă sperii. Nu știu ce s-a întâmplat cu el și de ce e asa, dar e cert că îl vreau pe vechiul Adam înapoi. Era mult mai atent şi mai prezent decât cel din patul meu.

Nu îmi răspunde. Oftez și îi întorc și eu spatele, abținându-mă din greu să nu izbucnesc în plâns. Felul lui de a fi, mă rănește în cel mai groaznic mod. Niciodată nu mi-am imaginat că vom ajunge în situația asta, fiindcă, cândva, am fost de nedespărţit.

Trec minute bune de când nu a mai mişcat deloc, dar ştiu sigur că nu doarme, la fel ca mine. Mă holbez încontinuu la peretele din dreptul meu, ascultând respiraţia aproape insesizabilă a lui Adam. Mereu mi-a plăcut asta la el. Dacă nu aş şti că e acolo, aş spune că sunt singură în cameră.

Mişcarea lui bruscă mă ia pe nepregătite, dar nu fac niciun gest. Îşi aruncă braţul peste mine, curprinzându-mi pentru o clipă scurtă sânul în palmă, apoi îşi mută mâna la tivul tricoului care mă îmbracă, căutând să-l ridice. Cum o face de obicei, îmi mângâie abdomenul cu vârful degetelor, transmiţându-mi o serie de fiori ca gheaţa şi înţepeneşte la fel de brusc şi de neaşteptat. Cine îl mai înţelege?