Păcate care dor

Capitolul 5

Luna ieși urmată de Jake din birou. Holul lung părea și mai luminat, iar tablourile frumos pictate parcă mai dădeau culoare. Luna încă era îmbrăcată în rochia roșie mulată și începea să o deranjeze, iar tălpile ei erau reci.

-O să iau un taxi până acasă, murmură ea mergând după Jake până au ajuns la capătul holului unde era un geam înalt, mai înalt decât Luna, frumos îmbrăcat în niște perdele de catifea vișinii.

Luna se opri parcă hipnotizată de albul curat al zăpezii. Afară ningea, ba nu, viscolea. Vântul mătura zăpada în toate părțile, iar pe geam deja apăruseră steluțe de gheață. Își lipi degetul de geamul rece zâmbind ca un copil mic.

-Nu lucrează nimeni în Ajunul Crăciunului, Luna, îi reaminti Jake, dar îl sun pe Domnul Winston să te ducă el acasă.

-Mulţumesc, acceptă ea încă privind pe geam la furtuna ce se dezlănțuia în voie.

Jake își butonă telefonul și în cele din urmă îl apelă pe Domnul Winston, șoferul său.

-Bună dimineața, domnule Winston, aș avea nevoie de o mașină, îi ceru el.

-Bună dimineața, Jake. Din cauza furtunii toate drumurile sunt închise, îmi pare rău. E ceva urgent?

-Nu, e în regulă, oftă el. Mulțumesc, Crăciun fericit, domnule!

-La fel, Jake. Și la mulți ani, tinere, îi ură râzând. Amanda și cu mine îți dorim tot binele din lume.

-Mulţumesc, spuse gâtuit Jake. Știa că era primul Crăciun și prima zi de naștere fără Cordellia, nu avea să îi fie ușor.

Încordat își îndrumă pașii spre Luna care încă privea pe geam. Privindu-i picioarele lungi cu glezne subțiri și delicate, posteriorul ferm, acoperit de materialul fin al rochiei roșii, părul ușor ciufulit, dar încă ondulat... Avea să dispere în acest fel. Amintindu-şi cum au dormit, cu picioarele încolăcite, cu mâinile Lunei îmbrățişându-i abdomenul, Jake cu o mână pe talia ei, îl făcu să se cutremure. Toate erau niște scene care nu ar fii trebuit să se întâmple vreodată. Era greșit. Totul! Nimic nu mai mergea bine după moartea soției lui, absolut nimic.

Se simțea un rahat în viață. Era doar vina lui, trebuia să o ia pe Cordellia cu el și acum erau amândoi în viață, atât ea cât și bebele lor. Acum i-ar fii spus la mulți ani, ar fii mâncat împreună friptura lui preferată de vită, ar fii despachetat cadourile, după care amândoi ar fi sfârșit pe canapea în fața șemineului unde mocnea focul, iar Jake i-ar fii putut mângâia burtica deja vizibilă.

Dar nu, totul mergea exact pe dos. Nu mai avea pe nimeni alături, compania era pe drumul cel rău, oamenii îl arătau cu degetul și îl acuzau de o crimă pe care nu ar fii putut să o facă niciodată. Era terminat, trist și obosit de viață. Își dorea doar să revină totul la normal și să fie bine. Să se poată bucura de persoanele din jurul lui și să se bucure de viață așa cum şi-ar fii dorit Cordellia.

-Nu ai cum să pleci de aici, Luna, oftă el. Toate drumurile sunt închise din cauza viscolului.

-Asta numai mie mi se poate întâmpla, murmură Luna pentru ea. O să stau până se mai potolește furtuna și după o să plec.

-Cum? întrebă sceptic Jake.

-Pe jos?

-Nu o să poți merge 10 km pe jos până în oraș pe frigul acesta, mai ales, nu îmbrăcată așa, făcu el semn spre ținuta ei.

-Ce e cu ținuta mea? E doar o, Luna strănută, rochie.

-Vin-o, fusese singurul lucru spus.

Luna îl urmări pe Jake până în camera în care se trezise acum ceva timp. Când se trezise nu a apucat să inspecteze prea bine camera. Un singur lucru îi atrase atenția, rama de lemn goală așezată pe noptiera din stânga patului. Cel mai probabil acolo fusese o poză cu ei doi, gândi Luna tristă.