Gardianul Întunericului

Partea I

Am întrebări. Multe întrebări. Și fiecare răspuns aduce și mai multe întrebări.

Deci, de ce ne temem?

De întrebările nerostite sau de răspunsurile pe care urmează să le primim?

Zidurile înalte ale închisorii se înaltă în fața noastră. Damnați de o parte și de alta a porții mari de fier.

De când războiul cel mare ne-a decimat neamurile, trăim într-o presupusă „armonie" cu celelalte creaturi. Damnați, vrăjitoare, vampiri, vârcolaci, argenți, oamnei, zâne. Toate speciile la un loc. În... „armonie".

Cel mai greu a fost pentru Argenți să se obișnuiască. Noi am fost dușmani de secole cu Nocturnii, și acum pur și simplu trebuie să trăim printre ei.

Omul și-a făcut asta cu mâna lui. A creat inteligență mult mai complexă decât a putut să o înțeleagă și acum îi domină.

La fiecare pas vezi un Robotron suflându-ți în ceafă cu respirația aia a lui rece și moartă. În armura lor de oțel, cu o mască mare și grea peste fața plină de cipuri, arată destul de înfricoșător. Mersul normal, aproape că nici nu îi poți deosebi de restul oamenilor, mai ales dacă poartă și pelerină. Sunetele pe care le scot atunci când se mișcă. Un fel de bufnitură surdă. Sau ochii lor reci și goi.. negri, ca de rechini, lipsiți de viață.

Secole trăite ascunși în umbră și veghind peste ei, ca, până la urmă să se distrugă singuri. Zeci de oameni din neamul meu, morți pentru ca ei să trăiască liniștiți.

Mingea de piele ajunge la picioarele unui din stăjeri. Copii se uită cu ochi tulburi la Robotron.

Căldarea cu apă îmi scapă din mâini când văd că el se deplasează către ei. Apuc mânerul sabiei. Piatra mare, roșie îmi încălzește palma. Înaintez ușor și mă postez în fața Robotronului.

Ochii lui negri se fixează pe mine pentru câteva secunde și respir adânc. Știu ce gândește, asta dacă o face. Vrea să mă atace.

Întind sabia între trupul meu și carcasa lui. Își ridică și el sabia în aer. Retrag mâna ușor în spate și îi retez capul. Celălalt Robotron vine spre mine cu arma scoasă. Mă învârt, lăsând aerul să vâjâie pe lângă urechi. Semnul de pe brațul meu se aprinde. Luminează prin haina jerpelită.

Din spate se aude strigătul unui om. Urlă din rărunchi. Săbia de stică întoarsă a Robotronului spintecă aerul fix pe lângă urechea mea. Împind sabia mea la o parte pentru a mă apăra. La contactul sticlei cu metatul sar scâtei aurii.

Fac un pas în spate și dintr-o răsucire, oțelul de Damasc trece prin gâtul robotului, tăind circuitele și firele care-i leagă capul de corp.

Îi dau un picior și cade pe spate, aruncând ulei peste tot.

— Brovos! Felicitări! Că doar aia nu erau cei mai buni soldați ai mei.

Privirea îmi rătăcește pe un bătrând înconjurat de Robotroni. Poartă haine noi, pantaloni de stofă, cămașă albă. Pelerina albastră cu însemnele familiei Vapirilor, prinsă cu butoni de-a lungul pieptului e singurul semn distinct, care-l deosebește de acoliții care-l înconjoară.

Mă aplec în față, făcând o reverență.

— Domnule.

— Cum te cheamă, Argentule?

— Liam Dayle.

Pufnește și se întoarce spre dreapta. O mână solidă se așează pe umărul meu. Tatăl meu se uită la mine cu ochi înțelegători.

— Jeremiah, ți-ai crescut fiul să fie un adevărat luptător.

Tata înclină din cap.

— Liam, îți apreciez spiritul de vecin devodat, dar te rog, nu-mi mai omorâ gărzile. Puteai doar să iei copii de acolo.

— Da, domnule.

În spatele lui se oprește o pelerină roșie. Un fular împopodește un gât lung, alb ca varul.

— Kazimir, ce se întâmplă aici?

Doamna din consiliu, o vrăjitoare după insemnele de pe pelerină se uită cu ochii ei de pisică la mine.

Se apropie de unul dintre leșurile Robotronilor. Îl împinge cu vârful pantofilor ascuțiți.

Vrăjitoarelor le plac pantofii ascuțiți. Un gând îmi încolțește în minte.

— Inutili.

Își aruncă pelerina în spate în timp ce se întoarce, trecând prin gărzile Contelui.

— Kazimir!

Se intoarce și el imediat, aruncând o ultimă privire spre mine, peste umăr.

— Liam!

Vocea tatălui meu îmi sparge timpanul. Mă prinde cu o mână de umăr și mă trage aproape târâș până în casă.

— Care parte din „nu atrage atenția asupra ta" nu înțelegi?

Gesticulează spre sabia din mâna mea. Picături mici de ulei se adună pe parchetul din lemn.

— Iartă-mă, tată. Nu am vrut.

Mă simt ca un băiețel de 5 ani care-și cere scuze pentru că a făcut o boacănă. „Iartă-mă, tati, nu am vrut să arunc pisica în iaz. Voiam s-o ajut să se răcorească."

Îmi mușc buza de jos pentru a nu izbucnii în râs. Tata se uită la mine cu o privire uluită. Încep să râd copios.

—Trebuie să recunoști, au fost niște mișcări al naibii de bune.

Își dă ochii peste cap și bombăne ceva despre „prostie" și „nebun". Prostia nebunului? M-a făcut nebun? Sau prost?

Iese din casă fără să mai scoată vreun cuvânt. Iau una din cârpele de pe jos și încep să șterg pata de ulei de pe sabie și micile firicele care s-au scurs jos.

Mă aplec pe sub pat și privesc cum ulei se deplasează până în mijlocul camerei, trecând de pat și de noptieră.

Privesc prin draperiile din fereastră la tata cum stă și discută cu cei care ne aprovizionează piața.

Pășesc spre punctele negre gălbui care se restrânseră, aproape înghițindu-șe una pe alta.

Ating cu vârful bocancului acea porțiune de parchet. Se lasă puțin în jos.

Când eram mic și mă jucam, casa era un teritoriu foarte interesant pentru mine. Când pășeam aveam senzația că mă duc în gol, iar când apăsam piciorul mai tare aproape mi-l scrânteam, că nimeream o porține în care terenul era nivelat. Tata îmi tot spunea că tatăl lui Jay era beat criță când a pus parchetul și a uitat să niveleze cum trebuie.

Strecor sabia pe sub o șipcă și ridic ușor. Se desprinde, dar nu se rupe. Sub ea se zărește o porțiune metalică.

Ridic fiecare șipcă până dau de o cutie mare de argint. Are semnul Argenților pe ea.

Uleiul se scurge și se strecoară dedesubt prin încuietoarea mecanică. Arată ca o parte dintr-un puzzle. Mică și rotundă, aproape neregulată. Mă uit în jur după un obiect care să se potrivească cu acel locaș.

— Ar trebui să se aducă mai multe vinete. Mai ales că acum e sezonul lor.

Vocea tatei se aude din fața ușii. Mă grăbesc să pun toate șipcile înapoi la loc și arunc cutia sub pat.

— Liam? Ce pisici faci pe jos?