Melanie

2 - Coșmaruri.

- Te urăsc! Cum ai putut să-mi faci asta?! De ce m-ai lăsat să plec, Melanie, de ce?

Eram ghemuită în colțul camerei mele legănându-mă. El era în fața mea, la doi pași. Era vânăt, îmbrăcat cu hainele din acea seară murdare de sângele acum uscat. Țipa la mine furios, îi puteam citi ura din ochi, felul în care-mi vorbea... 

Are dreptate. E doar vina mea... nu trebuia să-l lăs să plece... poate dacă îl opream acum eram bine amândoi... 

- Răspunde-mi! 

- Andrew... eu... te iubesc, am șoptit în timp ce lacrimile își făceau apariția.

- Nu, Melanie! Tu nu mă iubești! Dacă mă iubeai nu m-ai fi lăsat să plec! Nu m-ai fi trimis direct la moarte! Și știi ce? Eu te urăsc!

Din perspectiva autorului

Fata se trezi toată transpirată, țipând din toți rărunchii astfel trezind-o pe mama sa ce imediat fugi în camera fiicei sale. 

- Draga mea! Ești bine? Ce s-a întâmplat? a luat-o grijuliu în brațe, Melanie ghemuindu-se la pieptul său suspinând. Ai avut din nou un coșmar? aceasta dădu aprobator din cap. 

Melanie avea coșmaruri de o săptămână în coace, doar că aceasta a fost prima data când l-a visat pe Andrew... așa. Înainte avea același vis: seara în care a murit. Dar niciodată ceva atât de înspăimântător. Din cauza acelui vis ce continuă să-l aibă începu să se auto învinovăţească. Acel macabru coșmar era creat de mintea sa fiindcă nu-l mai suporta pe celălalt. Andrew nu ar fi spus niciodată așa ceva iubitei sale, ea știa asta, dar undeva foarte adânc în inima sa făcută bucățele, într-un loc uitat. 

Coșmarurile continuară, iar părinții săi erau foarte îngrijorați mai ales fiindcă fiica lor continua să se taie, mai rău ca înainte. 

- Andres... eu nu mai suport să o văd așa. E fiica noastră, ar trebui să facem ceva, să o ajutăm. 

- Anais... știu, dar cum? 

- Trebuie să o ducem la un psiholog.

Da, da. Știu. Capitolul e extrem de scurt. Am de gând să-l fac pe următorul mai lung. Sper totuși că va plăcut:3