Alarma mă trezește la ora 7. Mă îmbrac rapid cu blugii mei negri și un tricou simplu tot negru. Iau puținele bagaje pe care le am și am pornit.
Nu pot spune ca o să îmi fie dor de Londra. Da, este un oraș superb, dar nu este bun pentru mine. Pur și simplu nu ne potrivim.
Conduc până la aeroport. Avionul decolează la ora 9:30, deci mai am o ora de stat. Decid sa merg la o cafenea. Comand o cafea vieneză cu lapte și intru pe internet. Nu pe Facebook, Twitter sau alte prostii. Nu am cont la nici o rețea de socializare. Nu am nevoie de ele. În primul rând, nu aș avea cu cine să socializez, iar în al doilea rând, nu le văd rostul. Mă bine vorbești cu oamenii față-în-față. Sau deloc. Cel mai bine citești o carte bună undeva singur într-o pădure lângă un pârâu; cu cafea și aparatul de fotografiat lângă tine. Asta e perfect. De ce ți-ai irosi timpul cu oameni pe care nu îi cunoști în viața reală și care, sunt șanse, nici să nu te placă de fapt? Nu are logică pentru mine.
Așadar, intru pe internet și caut rapid un ghid turistic. Nu am mai fost până acum în Franța, așa că nu știu nimic. Am nevoie de cineva să îmi arate împrejurimile. Câteva zile, și apoi mă voi descurca singur.
Găsesc o agenție care asigură turul orașului cu un ghid personal. Perfect.
Nu am nevoie de alți oameni în jurul meu. Nici nu mă simt confortabil în jurul lor. De asta am cumpărat doua bilete de avion. Ca sa pot sta singur.
Ora trece mai repede decât mă așteptam și pornesc spre poarta de intrare. Totul decurge bine și intru în avionul micuț.
Scaunul este destul de confortabil. Unii se holbează la scaunul liber de lângă mine, dar aleg sa îi ignor. Nu sunt genul care să se certe. Printre şuşoteli aud și o fetiță care îi spune blând mamei ei "Mama, uite ce păl dlăguț ale nenea. E lumg și cleț." Eu încep sa chicotesc, la fel ca și mama micuței. Încă un motiv să iubesc copiii.
Decolăm la scurt timp. Îmi pun căștile în urechi și dau drumul la muzică. The Beach de la The Neighbourhood răsună din căști și mă relaxez instantaneu. Ușor, ușor, mă las purtat de oboseală și adorm cu capul pe geam.
○•○•○•
Ies din aeroportul Parisului cu bagajele în mână și aparatul foto la gât. Observ taxiul albastru și intru în el. Rostesc adresa apartamentului unde stau și aflu ca e mai aproape de aeroport și centru decât credeam.
Blocul nu e mare. Nici apartamentul. Are 2 dormitoare, în caz că se gândește familia mea să mă viziteze, deși nu pare posibil; o cameră pentru tablouri, pian și pentru artă în general, care inițial trebuia să fie sufrageria, dar am decis că nu am nevoie de una; o baie în camera mea, una pe hol și o bucătărie.
Pășesc încet în noua mea 'casă'. Totul e mobilat deja, așa că trebuie doar să îmi pun hainele în dulap și să cumpăr ceva de mâncare.
Indiferent de pasiunea mea pentru artă, camera mea este neagră. Pereții, patul, așternutul, dulapul, parchetul, lustra și perdelele sunt toate de un negru...plăcut. Chiar și baia camerei mele are gresie neagră cu puțin sclipici și, din nou, totul este negru.
Negru e (non)culoarea eleganței, se potrivește cu orice și o iubesc. E simplă, dar atât de complexă. Transmite atâtea sentimente. E imperfectă, dar în același timp perfectă.
Balconul mic al camerei mele are o vedere panoramica asupra Parisului. Turnul Eiffel și tot orașul se pot vedea de aici. E superb. Fără să îmi dau seama, sunt cu aparatul în mână și am făcut deja zeci de poze.
Mă hotărăsc să ies din apartament și să mă uit puțin prin zonă. Sun să văd dacă ghidul e disponibil acum. Spre norocul meu, este liber și vine spre blocul unde stau.
Mă aștept la un domn bătrân, plictisit, care face asta doar pentru bani, sau pentru că nu și-a găsit alt servici.
Dar mă înșel amarnic.
E un băiat cam de vârsta mea, scund, cu păr castaniu ciufulit într-un mod atrăgător, ochi albaștri perfecți și îmbrăcat cu un tricou și blugi negri. Se pare ca avem același stil.
Se vede de la o poştă că e emoționat și nerăbdător să îmi prezinte toate informațiile pe care le știe despre Paris.
El nu e cum credeam.
El e... frumos.
