Ultima răsuflare

Prima răsuflare

Prima răsuflare

Status: needitatat.

    Câmpia era largă, iar iarba de un verde strălucitor, asemeni pietrelor de jade, pe care picăturile de apă străluceau subtil, amintind a mii de diamante sub lumina arzătoare a soarelui de vară. Aerul era cald și umed, ca după o ploaie de scurtă durată, în miezul unei zile toride. Pământul avea o tentă moale când păși pe el, dar tocurile nu i se afundară în acesta, menținându-i înaintarea stabilă. Își ridică trena rochiei de mireasă, răsuflând ușurată că nu se murdărise pe pământul abia stropiot.

    Fata nu avea mai mult de douăzeci ani și nici aceia nu păreau prea bine conturați pe chipul său tânăr. Arăta de o frumusețe surprinzătoare în rochia de mireasă, care i se unduia într-o ploaie de lumină în jurul picioarelor de fiecare dată când pășea. Era înaltă și fără ajutorul tocurilor, a pantofilor pe care îi încălțase. Călca apăsat iarba în timp ce înainta, privind în jur cu indignare, dar totodată afișând un zâmbet strălucitor. În apropierea sa se ivea un drum, lung și prăfuit, care îi păru tinerei asemeni unei oaze de apă în deșert, singurul lucru care strica frumusețea peisajului câmpului acoperit de flori de un alb vibrant, un alb aproape la fel de strălucitor ca materialul rochiei care o învăluia trupul fetei. Drumul părea tot mai aproape de ea, iar fata se strădui să fugă stângaci printre flori și iarbă spre el. Zâmbetul i se lărgi pe față într-o expresie care emana extaz și fericire în cea mai pură formă a acestora. Avea buze cărnoase, conturate cu un creion trandafiriu și acoperite cu un ruj mat, dar greu de observat. Zâmbetul îi era tânăr, mai tânăr decât vârsta pe care părea să o aibă și amintea de cel al unei copile de grădiniță. Zâmbetul său părea la fel de pur ca albul care pulsa luminos pretudindeni în jurul său.

— Încotro, domnișoară? o întâmpină un țăran, în timp ce tânăra își trase sufletul, fericită că ajunsese în cele din urmă la mult râvnitul drum.

Fata își îndreptă spatele, arânjând poalele rochiei. Era o rochie frumoasă și pe departe foarte scumpă. Nu avea mâneci, fiind foarte mulată pe bustul și pe talia frumos conturată a fetei, cu un decolteu de păpușă, care îi ridica în două forme voluminoase și rotunde sânii tineri de fecioară. Rochia îi curgea în pământ, în valuri de un alb sclipitor, materialul moale și catifelat revărsânduse într-o trenă care o urma cu elegantă pe pământul neted. Spatele era decoltat, de dantelă fină, iar buclele îi săltau pe pielea albă ca laptele. Bărbatul o admiră o secundă, chipul în formă de inimă cu ochii mari și strălucitori, de culoarea laptelui și gurița ca o căpșună minusculă care forma o linie serioasă. Radia de fericire, arânjându-și agitată cele câteva bucle care îi acopereau chipul delicat.

— La nuntă, domnule, răspunse ea cu un glas vesel, iar un râset subțire și aromat i se strecură printre buze.

— Să vă fie cu noroc, dragă domnișoară, spuse cu solemnitate bărbatul.

Culese o floare dintre cele de la marginea drumului și i-o întinse. Fata luă floarea nedumerită - era un trandafir alb, cu vârfurile sângerii, iar imaginea acestuia i se zbătu în minte într-un mod înfiorător, rece, ca și cum trebuia să-și amintească cu necesitate ceva. În mod mecanic, zâmbi și spuse printre buze, rușinată:

— Mulțumesc, tinere domn, să aveți o zi bună!

Clipi des, trecând repede de bărbat, cu pași ușor zgomotoși. Răsuflă confuză, încercând să își invoce în minte chipul acestuia, dar imaginea i se cutremura în minte. Nu își întoarse privire, închizând ochii și înaintând pe drumul luminat de un soare fierbinte. Chipul nu îi răsărea în minte, ca o amnezie de scurtă durată, dar fata știa că trebuie să nu-l fi văzut.