Ce i s-a întâmplat lui Rose?

Rose a fost distrusă

Vântul se simte mai rău acum, când trece peste răni.

1

Mă priveam de la o mică distanţă. Asta sunt eu? Decăzută asta sunt eu? Mâinile mele osoase îmi trecură inconştient prin părul slinos, făcut laţe-laţe, căzut pe umeri şi pe spate. Eram atât de bolnavă că îmi cădea părul. Picioarele începură să-mi tremure fără nicio noimă, inexplicabil. Fără niciun sens, fără vreun motiv. Eram doar eu în baia asta. Doar eu şi umbra mea. Şi reflexia asta urâtă din oglindă. Eu sunt ăsta? Femeia asta urâtă, cu ochi sticloşi de băutură, cu faţa osoasă şi buze strâmbe?

─ Ochii tăi strălucesc ca picăturile de rouă din grădină de trandafiri în care ne-am cunoscut. Părul tău miroase a trandafiri. Buzele tale au gust de trandafir. Eşti ca un boboc de trandafir. Sunt îndrăgostit de tine iremediabil, pierdut în a ta esenţă pe vecie.

Parcă eram bobocul tău de trandafir...

Parcă atunci când mă vedeai, îţi imaginai numai trandafiri, vedeai numai flori frumoase...

Parcă atunci când îţi treceai degetele tale osoase prin părul meu cafeniu şi-l miroseai, te simţeai ca într-o grădină de trandafiri...

Parcă atunci când îmi sărutai buzele simţeai că săruţi un trandafir din grădina bunicii tale...

Parcă... parcă mă iubeai...

Îmi mai amintesc şi acum. Mi-ai zis: "Rousie, te iubesc!" Eu am chicotit, dând cu mâna în aer şi ţi-am zis "Du-te de aici, nu te cred. Pe mine?". Iar tu ai zis că e pe bune. Că eşti serios. Aşa că, unde eşti, Viktor? Ce s-a întâmplat cu toate astea? M-ai lăsat, ai lăsat-o pe Rose a ta? Nu-mi vin în minte decât cuvintele lui Tess: De ce nu mi‑ai spus că mă pasc pericole? De ce nu m‑ai avertizat? Doamnele ştiu de ce să se ferească, fiindcă ele citesc romane care le previn despre astfel de lucruri... Eu, eu nu am citit decât Marele Gatsby. Şi întotdeauna am vrut ca cineva să mă iubească cum Jay Gatsby a iubit-o pe Daisy. Sau măcar că Heatcliff pe Catherine. Însă, nu mi-am imaginat că cineva mă va iubi atât de urât. L-am ales inconştientă pe Alec d'Urberville, în loc să-l aleg pe Angel. Unde mi-a fost capul? Credeam că el mă poate face fericită? Credeam că depravarea mă va cuprinde şi voi fi furată de acest josnic om? Credeam că e demn. Dar nu e. Nu e. Sânge îmi şiruie pe picioare. Acum observ. Abia acum observ. Nu! Oh, Doamne! Viktor... Iubitule, copilul, copilul meu, copilul tău, bebeluşul nostru...

Cad. Cad din picioare, fără nicio noimă. Mă lovesc. Mă lovesc tare de tot în cot şi la spate. Mă izbesc puternic de maşina de spălat. Aproape că-mi sângerează şi spatele. Am părul neclăit. Nu m-am mai spălat de ceva timp. Acum observ. Rousie moare. Moare acum. Odată cu bebeluşul ei. Îmi aduc aminte. O, nu! Bebeluşul meu. Sângele bebeluşului meu se scurge în jos, pe picioarele mele tremurânde şi osoase. Se scurge pe podea. Copilul meu! Copilul meu moare! Viktor, copilul meu moare.

Unde eşti, Viktor? Unde eşti? De ce nu vii? De ce nu eşti aici? DE CE?

2

Mi-e frică. Aici, căci nu mai ştiu unde mă aflu, sunt oglinzi. Am una mare în faţă şi alta în laterală. O femeie urâtă se uită la mine din oglindă. Este strâmbă şi are o faţă osoasă. Părul îi cade urât. Din laterală văd aceeaşi urâţenie. O femeie ca un vis de noapte. A, mai are şi tricoul alb, plin de sânge vişiniu, închegat. E oribilă. Are picioare osoase. Pielea atârna. Ochii îi are bulbucaţi, ieşiţi afară aproape. E urâtă, îmi vine să-i scot acei ochi. Acum se uită speriată la mine. Oare îmi aude gândurile? Îmi aduc aminte. Sunt eu. Îmi duc mâinile la gură; asta sunt eu?! Urâţenia asta, hoitul ăsta sunt eu? Ca un vis urât de noapte. Ca prin vis, ca printr-o perdea de ceaţă, mă văd tânără, frumoasă, drăguţă şi cochetă. Ca în vremea facultăţii. Când toţi mă curtau. Ca în vremea când lucrăm la firma aia micuţă de pe Strada 50. Când toţi mă salutau şi eram preferata lor. Ca atunci...

Când? Când? CÂND?!

Rose... Rose... Rose...

3

Viktor? Viktor? Hei, unde eşti? Eu sunt aici. Ştii tu, fata blonduţa, micuţă, pe care o apucai de obrăjorii trandafirii când te întâlneai cu ea. Sunt tot eu, Rose, iubita ta, doar că acum semăn cu Răţuşca cea Urâtă. Acum, faţa mea e deformată. Ştiu, nu-ţi mai place să-mi săruţi fruntea. Nu, nici mie nu mi-ar mai plăcea. Eu am fruntea plină de cute, de îngrijorare, de încruntare, de dor, tu ai buzele reci, de frig, de înstrăinare, de dor. Pentru că nu mă mai iubeşti. Chiar aşa, Viktor, de ce nu o mai faci? Să mă iubeşti ca atunci, ca în Central Park când mi-ai cumpărat 27 de baloane de ziua mea, ca atunci când m-ai dus la bunicii tăi, ca atunci când mi-ai pus trandafiri în păr, ca atunci când mi-ai înrămat poză, ca atunci când ne-am cunoscut? Acum da, da!, sunt urâtă. Ştiu, mă uit în oglindă. M-am uitat şi la ea. E mai frumoasă. E detaşat mai frumoasă ca mine. Dar, ce să-i faci?, eu încă mai sper.

Viktor.

Viktor...

Viktor!

De ce nu răspunzi? Unde te ascunzi? Ţi-e frică de mine? Ţi-e frică de faţa mea urâtă? Şi ce dacă mi-am aruncat vitriol pe faţă? Nu mă mai iubeşti?

Rose... Rose... Rose...

4

─ Doctore, ce are? Ce i s-a întâmplat?

E Viktor. E aici.

─ E paranoică. Crede că i s-au întâmplat lucruri... Ştiţi, cu dumneavoastră. Crede... Crede că o iubiţi.

─ Dar o iubesc! obiectă el, plin de pasiune.

─ Ea mai crede că aţi lăsat-o însărcinată...

─ Păi am lăsat-o.

─ Ea zice că aţi distrus-o.

─ Oh, Rose. Ce ţi s-a întâmplat?

Ce mi s-a întâmplat? Am iubit, am fost iubită, am fost distrusă. Distrusă... distrusă, aşa cum sunt toate femeile. Numai că eu mă văd pe o stâncă. Sunt îmbrăcată într-o rochie roşie. Iar în spatele meu o apă a unei cascade curge.

M-ai lăsat singură, iubitule. M-ai părăsit. Şi tu, şi bebeluşul meu. M-ai îndrăgostit, m-ai iubit şi m-ai distrus, iubitule.

Verigheta. Îmi aduc aminte. Port o verighetă. Ea cade de pe mâna, fiindcă acum mâna mea e mai subţire. Degetele sunt subţiri. Ne-am căsătorit. Da. Ca în basme. Dar în niciun basm nu scrie mai mult de căsătorie. Nici la noi n-a mai scris.