Ancora

A fost o dată ca niciodată, într-un tărȃm îndepărtat şi într-un timp de mult uitat, un regat aflat în anii lui de glorie, dar a cărui fragilă pace se afla întotdeauna pe punctul de a fi sfărȃmată de numeroasele creaturi himerice care îşi făcuseră din el un adăpost. Singura piedică ce stătea în calea haosului era un ordin străvechi de luptători, ordin ale cărui ranguri scădeau treptat de-a lungul timpului.

Demonul se eliberă violent din cripta ce îi servise drept închisoare în ultimele două mii de ani. Lanţurile care-l ţinuseră prizonier căzură la pămȃnt cu o bufnitură ce răsună în încăperea de piatră. Avea să treacă ceva timp pȃnă îşi va recăpăta puterile, dar ştia că atunci cȃnd o va face răzbunarea va fi a lui, iar toţi cei care fuseseră responsabili pentru întemniţarea lui aveau să plătească.

Ziua începea devreme în cetatea Asimi, mai ales atunci cȃnd se anunţau vremuri întunecate. Înainte ca ultimul războinic să se ridice în picioare, vestea că un demon se trezise era pe buzele tuturor. Doar două persoane simţeau cȃnd avea loc un astfel de eveniment. Oracolul, al cărui unic scop era să îi avertizeze pe ceilalţi de pericol şi un alt luptător, de fiecare dată altul. Acela era cel căruia îi era scris să înfrunte demonul şi să îl trimită înapoi.

De această dată, semnalul era clar. Nu încăpea îndoială. Un demon se întorsese în lume, iar cel mai nou iniţiat al ordinului o simţise. Se hotărî să plece înainte ca ceilalţi să îşi înceapă cu adevărat rutina. Nu îşi luase la revedere de la nimeni. Puţini se aşteptau să se întoarcă, iar cei care o făceau ştiau ce anume le-ar fi spus. Aşadar, îşi puse cămaşa de zale peste care îşi trase pieptarul uşor, făcut în aşa fel încȃt să nu îi îngreuneze mişcările. Spada îi alunecă în teacă, îşi prinse pumnalul la centură, îşi încheie cizmele şi îşi trase peste armură mantia de călătorie, iar peste cap, gluga acesteia.

Cȃnd ajunse la grajd calul era deja înhămat şi pregătit cu proviziile necesare. Găsi repede printre ele o hartă care avea însemnat locul în care avea să îşi găsească demonul. Oracolul fusese, deci, cel care îi pregătise calul pentru călătorie. Mai rămȃnea un singur lucru de făcut înainte de a pleca. Se opri în faţa porţii cetăţii pentru a-l face. Duse mȃna la centură şi desfăcu legătura micului pachet pe care şi-l prinse acolo. Despături cu grijă straturile de cȃrpe şi scoase masca dintre ele. Fiecare membru al ordinului avea una, făcută manual. Erau confecţionate după modele asemănătoare, dar fiecare mască era unică. Numai celor mai înalţi membri li se permitea să părăsească cetatea fără să îşi poarte masca, iar cel ce pleca acum nu era nici măcar pe aproape.

Dădu pinteni calului, un armăsar negru ca tăciunele şi cu ochi vii şi strălucitori, şi părăsi cetatea pentru prima oară de cȃnd ajunsese acolo, cu mulţi ani în urmă. Se avȃntă printre copaci cu o viteză uluitoare, atenţia nefiindu-i distrasă de nimic din jur, deşi atȃtea lucruri se schimbaseră. Ajunse în scurt timp la primul sat, cel de unde veneau proviziile pentru cetate. Chiar dacă se întȃmpla rareori ca cineva din rangurile inferioare ale ordinului să treacă pe acolo, oamenii recunoşteau cu uşurinţă măştile. Cȃnd trecea pe lȃngă cȃte un om, acesta fie îşi lăsa capul în jos în semn de respect, fie îşi ridica milităreşte mȃna la frunte în semn de încurajare. Pȃnă şi membrii din garda regală îi făcură loc să treacă fără să îi ceară socoteală. Se gȃndi că s-ar putea obişnui cu un astfel de tratament. Dar nu avea timp de pierdut, întrucȃt cu fiecare clipă, demonul devenea mai puternic.

Curȃnd lăsă în urmă şi satul. Dacă întorcea capul, abia mai zărea dealul pe care se afla cetatea. Simţi o urmă de regret, ştiind că era posibil să o vadă pentru ultima oară, în acel moment, dar chiar şi aşa îşi continuă drumul. Era prea tȃrziu să se întoarcă, iar jurămȃntul pe care îl rostise îi interzicea să o facă înainte de a îşi încheia misiunea. Singura direcţie în care putea merge era înainte.