Dincolo de un zambet

Capitolul V~ Pas cu pas spre ceva nedorit, dar necesar

Hello, tuturor~!

Am decis să postez acest capitol în sfârșit, spre rușinea mea după cam un an de pauză pentru care nu pot decât să îmi cer mii și mii de scuze. Habar nu am cum a trecut timpul atât de repede! Am amânat și tot amânat să scriu până când a început să îmi fie dor să o fac, să simt nevoia de a pune în pagină ceea ce îmi apasă pe creier de multă vreme.

Vreau să vă mulțumesc din nou celor ce citiți aceasta poveste! Nu știți cât de mult înseamnă asta pentru mine. Mă bucur că ceea ce scriu vă atrage și sper să nu vă dezamăgesc în viitor.

Voi încerca să postez mai des atât la aceasta, cât și la celelalte povești ale mele, dar totuși nu promit nimic.

Și cam asta e tot ceea ce am avut de spus pe ziua de azi... din nou nu m-am putut abține și am lungit totul inutil de mult, tipic mie!

Spor la citit, iar dacă aveți vreo întrebare de orice fel, referitoare la "n" chestii, nu vă sfiiți și chestionați-mă!

...@...@@...@@@...@@...@...

Chiar și acum mai am momente în care mă urăsc atât de mult pentru că încă te iubesc. Pentru că încă mă văd lângă tine, pentru că încă vreau să respir același aer ca și tine... Sunt demnă de milă... Însă nu îmi pasă... Mă simt atât de goală pe dinăuntru, totuși pieptul îmi e mult prea mic pentru a mai suporta greutatea cauzată de durerea ce și-a înfipt adânc rădăcinile. E ciudat!

Simt că... respiratul, clipitul, auzul, văzul, traitul... niciunul dintre acestea și multe altele nu își mai au rostul. Atât de grea e viața fără tine? Atât de greu îmi este să înaintez fără să simt că merg în cerc? Că mă întorc mereu de unde am plecat? Nu vreau asta... Vreau să te urăsc, pentru că... da, o meriți al naibii de mult. Vreau să te uit dacă nu pot să te am lângă mine cu toate că acest gând mă sperie.

Spun multe lucruri pe care nu voi putea niciodată să le fac. Asta simt acum... simt că, înca din momentul în care m-ai luat de mână pentru prima oară și până în momentul în care mi se vor așterne flori pe mormânt, sufletul meu va fi cu tine asemenea unei umbre ce iși urmează posesorul...

Oh, Doamne! Ce mi-ai făcut tu mie?

...@...@@...@@@...@@...@...

- Te iubesc, i-am spus ridicându-mi capul din pământ pentru a-i întâlni ochii.

Aceste au fost cuvintele prin care am încălcat înțelegerea tacită dintre noi... Ironic cum dragostea, lumina care s-a oferit a ne scoate din întuneric, din obscuritatea în care viața ne-a obligat să existăm... căldura copleșitoare care ne-a permis să fuzionăm, să fim astfel o entitate completă care este capabilă să se ridice din smoala telurică și să pășească, ignorându-i greutatea, spre infinit fără a-i fi teamă de posibila lipsă a oxigenului... sentimentul divin care ne-a salvat acum mult timp din banalitate, care ne-a arătat că a trăi înseamnă mult mai mult decât simpla continuitate a activității celebrale... poate fi invocată în momente incredibil de nedemne de regalitatea sa, momente de care nimeni altcineva nu se face vinovat decât noi înșine, prin eșecuri rușionase și greșeli neasumate - repetate fără cugetare. Dezgustător din partea mea de a mă folosi de ea pentru a începe o discuție a cărei final amândoi știam că o va dezonora.

Auzindu-mi vocea molcomită de recentele întâmplări, Claudiu se opri pentru un timp din a mai îndepărta coaja portocalei pe care - atent să nu o scape - o ținea strâns în mână dreapta, numai pentru a-și relua actiunea o secundă mai târziu. Când termină, oftase resemnat, înțelegând că disimularea nu mai este de ajuns, și se ridică de pe canapeaua șubredă, apropiindu-se de patul cu care era de mult timp familiarizat. Se așeză ușor pe margine, înmânându-mi fructul de care știa că eram dependentă. Iar într-un final, privirile noastre s-au intersectat... mi-a permis să mă înec pentru a „n" oară în acel albastru celest ce acum era tulburat de regret și vinovăție; ochii îi erau ca întotdeauna atât de expresivi, încât un singur lucru făcea totul să fie altfel față de cum eram obișnuită... în al doisprezecelea ceas, puteam să îi citesc, el nedezamăgind și așternându-și sufletul pe tavă!

- Știu, iar asta face totul să doară de zeci de mii de ori mai tare! Îmi șoptește, lacrimile care erau împiedicate cu greu să îi umezească obrajii lipsiți de culoare, făcându-l parcă să se înece cu propriile vorbe. Pentru că în acest caz nu mai pot să fiu nedrept și să... înghiți în sec încercând să își îndepărteze nodul din gât, și să îți cer să nu mă lași... să nu-mi întorci spatele în profida faptului că eu am făcut-o în prea multe dăți! Nu mai pot să îți spun, cu toate că poate să îți pară o mare prostie, că nu vreau să ne despărțim, oftă adânc, încercând să se adune cât de cât și apoi continuă la fel de afectat. Nu pot să cred că am permis să se ajungă atât de departe... nu pot să cred că te pierd... odată cu terminarea ultimei fraze, lacrimile sale au răbufnit.

Plângea din nou, ca-n prima zi când mi-am recăpătat cunoștința, apucând strâns cu mâinile de așternuturile de un alb imaculat, părând nimic mai mult decât un biet copil nedreptățit, ce urmează a fi abandonat... un copil conștient că i-a fost luat dreptul de a avea către cine să își îndrepte glasul îngreunat de deznădejde și frică. Era o imaginea dezolantă, fără doar și poate! O imagine ce mă distrugea încet, făcându-mă să mă simt mult prea mică pentru statura mea, mult prea neputincioasă și fragilă pentru vârsta mea, mult prea vinovată pentru postura în care ne aflam, mult prea vrednică de locul de onoare pe care cu becisnicie îl ocupasem în iadul în care am trăit în ultimii ani.

Cum e posibil așa ceva? Cum e posibil ca efectul tuturor rănilor ce îmi garniseau cu mândrie trupul, să pălească într-o clipită în fața la ceea ce mă supune el?! Dacă fapta mea lipsită de onoare nu a reușit să îmi ia pentru totdeauna suflarea, cum e posibil ca doar câteva cuvinte din partea lui să o facă? Cum e posibil să mă dezbrace întru totul... să mă descotorosească de orice zid pe care cu mare greutate îl abia construisem, având ca armă doar o droaie de picături de lichid?

În fața unui astfel de peisaj marcant, nu am putut să fac nimic altceva decât să îi înrămez fața cu palme mele, portocala primită fiind de mult uitată pe marginea laterală a patului neocupată de Claudiu. Încercam, dar fără reușită, să îmi mai fur din lacrimi, în același timp cu anevoie oprindu-le pe ale mele. Murmuram fără oprire, înșiruind vorbe care la un moment dat își pierduseră noima și scopul. Tot ce conștientizam era că începeam mereu cu „Sunt încă aici!", continuând cu multe suspine și sunete înăbușite atât din partea mea, cât și a sa.

După un timp, se liniștise... mă liniștisem... revenise la realitate... revenisem la realitate... dar mâinile-mi încă îi cuprindeau obrajii, fiind capturate aproape brutal în sloiurile de gheață întruchipate de ale sale. Mă privise îndelung cu ochi calzi și nostalgie , aplecându-se pe urmă asupra mea. Îmi sărutase fruntea, șoptind un sincer „Te iubesc", iar apoi se ridică, așezându-se la loc, pe canapeaua incomodă. Luă o altă portocală din punga plină de astfel de fructe așezată pe masa din fața sa, reluându-si activitatea de a le curăța, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat.

Eu m-am rezumat la a mă întinde în pat și a-i analiza fiecare mișcare, gest... fiecare schimbare în expresie, bucurându-mă absurd de acest privilegiu. Știam că voi fi nevoită într-un final să mă privez de această satisfacție... dar momentul ăla nu a venit încă, iar simplul fapt că prima noastră tentativă de a purta acea discuție de despărțire s-a dovedit a fi eșuată, nu face decât să îmi dea o siguranță falsă și o doză de speranță zadarnic îndreptată spre viitor.